ESTE NECESAR SĂ SUFERIM PENTRU A ÎNVĂȚA ȘI PENTRU A PROGRESA?

Este clar că toată viața noastră avem posibilitatea de a învăța câte ceva.

Învațăm de exemplu să iubim, să oferim să primim etc sub forme noi și mereu mai diverse datorită momentelor situațiilor și oamenilor diferiți pe care îi întâlnim și ne sunt alături.

Serviciul nostru sau modalitatea prin care am ales să servim colectivul din care facem parte ne dă oportunitatea câteodată de a cunoaște lucruri și persoane noi, de a ne deschide orizonturile și de a fi din ce în ce mai buni în ceea ce facem spre binele lumii în care trăim.

Învațăm să ne bucurăm, învățăm să fim din ce în ce mai puternici și mai încrezători atunci când ne punem în valoare cu orice ocazie oriunde ne-am duce, orice am face, cu oricine am fi.

Viața ne pune la dispoziție atâta frumusețe și oportunități de a crește armonios. Copilul se dezvolta liber în pace echilibru și protecție. Învață multe până se maturizează și nici când ajunge la așa zisa maturitate nu s-a terminat drumul.

Iar copilul învață în mod firesc, dacă are parte de părinți, profesori și anturaj care să îi fie un viu exemplu.

Dar niciodată nu ar părea pentru el că ar fi suferit sau ar fi fost nevoit să sufere ca să se dezvolte și să învețe atâtea lucruri bune.

Ceea ce numim noi progres este de fapt continua oportunitate pe care ne-o dă viața să descoperim lucruri, persoane, momente, trăiri noi și modalități de a îmbogăți existența cu tot ce e mai bun din ființa noastră.

Iar asta nu implică neapărat existența vreunei poveri sau încercări dificile.

Dumnezeu nu își dorește ca noi să creștem în mizerie și în suferință, forțați și obligați de condițiile nefericite în care suntem să ne urnim și să facem și noi ceva bun, în sfârșit!

El își dorește să reușim să facem totul pentru binele și progresul nostru natural, cu bucurie, așa cum spiritul nostru este făcut să fie cu adevărat.

Să facem bine din dorința de a-i vedea pe ceilalți din ce în ce mai bine, din ce în ce mai luminoși, din ce în ce mai senini, mai creativi, mai plini de bucuria de a trăi viața în toată complexitatea și frumusețea ei.

Sa facem bine din dorința de a fi din ce în ce mai buni pentru noi înșine și pentru ceilalți. Să ne dorim să învățăm cum să ne aducem nouă si celorlalti bucurii, iubire, pace, veselie, cunoaștere și tot ce e mai bun peste tot și în inimile tuturor celor cărora avem oportunitatea să ne "descarcam" bogățiile interioare.

Sufletul nostru în puritatea lui își dorește să se bucure de viață și să aducă bucurie la rândul lui. Iar încrederea, credința și curajul îi dau puterea să facă asta, tot timpul mai bine și sub forme mereu diferite.

Atunci când sufletul nostru nu este împăcat, senin și încrezător este mai greu să iasă din el tot ce e mai bun pentru că își pierde din lumină.

Cu alte cuvinte nu ne putem trăi viața cu aceiași intensitate și nu putem fi la fel de creativi atunci când pe umerii noștrii ducem povara unei suferințe, îndoieli, regrete și alte stări și situații care ne îngreunează înaintarea pe drumul nostru.

De regulă atunci când ajungem în situații dificile înseamnă că am deviat de la acel drum al nostru firesc, pe care dorește și Dumnezeu să mergem, ocrotiți de lumina Lui.

Atunci când suntem în legătură cu El nu se mai pune problema de suferință și de poveri. Pentru că dorințele sufletului sunt totdeauna în armonie cu El și nu pot să creeze decât bine.

Unii cred că Dumnezeu își dorește ca noi să ne auto-pedepsim atunci când greșim(sau cel puțin atunci când avem noi impresia că greșim, pentru că unele din așa zisele păcate, nu sunt în realitate deloc păcate).

Unii cred că tocmai El ne aduce obstacole, suferințe în cale pentru a "ne pune la încercare" și a ne forța cumva în felul ăsta să învățăm și "să nu mai ieșim din cuvântul Lui".

Dar Dumnezeu nu este un tiran, nu ne bagă nimic pe gât și nici nu se gândește că ne-ar fi bine așa, câte o încercare, câte un bobarnac, ca și cum El se joacă și își bate joc de noi dându-ne doar pe la nas cu fericirea dar fără să ne dea ocazia de a o avea.

Mai degrabă noi ne batem joc de această ocazie și "ne-o facem cu mâna noastră".

Nu ne dăm seama cât se bucură El atunci când noi suntem bucuroși și aducem bucurie și tot ce poate ființa noastră să aducă mai bun în lume.

Nu este necesar să trecem prin nenorociri, boli, accidente, suferințe, despărțiri și alte evenimente nefericite pentru a putea progresa în viața noastră.

Dumnezeu ne dă mereu semne de la apariția primelor tendințe de a devia de la drumul nostru,menirea noastră până când ajungem foarte departe de El.

Când suntem împovărați deja suntem departe de drum, de noi înșine, de sufletul și conștiința noastră, pentru că le-am ignorat multă vreme. Și este firesc să ne fie mai greu când avem legătura de lumină cu El slăbită, nici măcar nu ne mai vedem drumul, darămite să mergem către el.

Dacă nu trăim prin conștiință ea se stinge și e din ce in ce mai greu să ne orientam în lume - să ne dăm seama cât de importantă și necesară este contribuția și implicarea noastră în tot ceea ce facem, să deosebim binele de rău, să avem încredere în noi și în ceilalți, să fim conștienți de tot ceea ce facem(sau ar fi bun să facem și nu facem) și impactul pe care îl avem asupra noastră, asupra lumii , cum se schimba starea,gandirea unor persoane sub influenta a ceea ce facem si spunem , cum se schimba lucrurile de la nivel micro pana la nivel colectiv datorită deciziilor si actiunilor noastre luate in fiecare moment al vietii etc.

Dacă nu trăim din suflet ajungem să nu mai simțim bucuria de a trăi, de a dărui, de a ne bucura de ceea ce primim, de oameni de natură și tot ce oferă lumea bun.

Dacă nu trăim din suflet la un moment dat nici nu înțelegem ce rost are să ne pierdem vremea cu iubirea,frumusețea, sensibilitatea, veselia, bunătatea și toate acele manifestări ale lui.

Nu înțelegem de ce "suntem nevoiți" să ne aducem contribuția pentru a ne putea integra în lumea asta, ca și cum lumea este obligată de fapt să ne servească pe noi iar orice pretenție în ceea ce ne privește este o ofensă la adresa libertății noastre, ca o obligație împovărătoare.

Nu mai știm să simțim, ne abrutizam și devenim reci,egoiști, nepăsători,răutăciosi etc

Și apoi ne mirăm de ce ne năpădesc "ghinioanele" , păi dacă nu ne ghidam faptele după sufletul și conștiința noastră și nu facem alegeri bune?..

Nu este necesar să ajungem să ne îmbolnăvim ca să putem realiza și învața din greșeli.

Nu este necesar să așteptăm Pământul să "se ducă de râpă" pentru a ne trezi și a realiza că sunt necesare niște schimbări în stilul nostru de a trăi.

Nu este necesar să ajungem să fim părăsiți de oameni pentru a realiza ce ne-a scăpat în relația cu ei.

Și așa mai departe- nimic urât nu există în drumul nostru original, în menirea noastră. Pe el este numai lumină și nimic altceva.Iar Dumnezeu se străduiește tot timpul să ni-l lumineze ca să îl vedem,apoi să mergem pe el.