UNDE ESTE DUMNEZEU LA NEVOIE?

Avem de multe ori tendința, dominați fiind de frustrări și neîmpliniri, să Îl blamam pe Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă neplăcut, pentru eșecurile noastre.

Uneori considerăm că nu merităm să ni se întâmple tocmai nouă unele lucruri, nu înțelegem ce și unde greșim, ni se pare că suntem neîndreptățiti.

De aici se nasc din nefericire multe conflicte interioare și ulterior unele decizii care ne marchează definitiv viața și ne îndreaptă către cele mai auto-distructive căi, considerând de la un moment dat că orice am face nu mai contează și că nimic nu se leagă oricum.

Ni se pare că nu există de fapt nici un fel de dreptate a Lui Dumnezeu care să guverneze și să pună în ordine tot ce nu este în regulă în lumea asta, fapt care ne determină să nu mai credem în El, în existența și în utilitatea vreunei relații cu El.

Dar Dumnezeu nu își dorește și nici nu intră in atribuțiile Lui să facă ordine și disciplină în lume ca un educator într-o ciurdă de copii neastâmpărați, dificil de controlat.

Ideea experienței umane a fost și este în continuare acea de a ne lasa pe noi, ființe libere, să experimentam, să învățăm, să creăm împreună sau fără El și să ne asumăm.

Situațiile în care ne aflăm sunt totuși produsul atitudinilor noastre, al deciziilor pe care le-am luat individual și colectiv.

Degeaba ne victimizam și ne plângem noi că trăim într-o lume plină de suferință și nedreptate căci suntem parte integrantă din ea și am contribuit fiecare dintre noi la evoluția lucrurilor în bine sau în rău în mod activ sau din pasivitate, de-a lungul atâtor vieți.

Noi singuri ne scriem propria poveste.

Deși Pământul este Dumnezeu în manifestare care ni se oferă drept cadru de desfășurare, El nu ne controlează și nu ține neapărat să câștige ceva anume de pe urma noastră.

El se dăruiește nouă tot timpul și se străduiește să ne susțină, mai ales atunci când ceea ce ne dorim și facem se dovedește a fi bun pentru noi, pentru ceilalți și pentru lumea în care trăim.

Pe de altă parte, dacă noi persistăm în anumite greșeli și ne facem rău nouă și celor din jur, cum ar putea El să ne mai susțină?

Cum ar putea El, ca un părinte conștient de urmările, consecințele acțiunilor, atitudinilor noastre să ne lase să ne facem și să facem rău ?

Ar însemna să ne încurajeze, printr-o neconstructivă indulgență, toate acțiunile noastre egoiste, scăpate de sub control, aducătoare de suferință, conflicte, eșecuri, distrugere.

Pe de o parte omul și-a dorit de la un moment dat să-și facă de cap, independent de El văzând că este puternic și poate, dar ulterior nu a mai fost capabil să recunoască și să-și asume propriile greșeli, crezând că Dumnezeu l-a părăsit sau că îl pedepsește.

Vrem și nu vrem să fim lăsați în pace, nici noi nu mai știm.

Ca niște copii care își resping părinții și încearcă să scape de ei dar văzând că dau de greutăți și nu se descurcă tot pe ei dau vina, având și pretenția să vină și să îi scoată din belele.

Și chiar scoși din belelele în care ne-am băgat, de multe ori revenim apoi la aceleași obiceiuri și nu învățăm nimic din experiențe sau nu ținem cont de învățaturi, greșind în continuare la fel.

In realitate noi suntem cei care l-am părăsit și ne-am îndepărtat de El deși îngerii încearcă dintotdeauna să ne ghideze către ceea ce ar fi bun pentru noi, de multe ori nu prea vedem, nu recunoaștem această susținere, aceste oportunități care ni se dau.

Și asta pentru că ceea ce considerăm noi a fi bine de multe ori nu prea corespunde cu adevăratul bine pe care și El și-l dorește pentru noi și noi ni l-am dori dacă am conștientiza, am simți și am vedea lucrurile în profunzime.

Căci dacă am fi în legătură cu El și ne-am asculta mereu simțurile interioare ne-am da mereu seama către ce prăpastii ne îndreptăm singuri și am avea posibilitatea de a le evita.

Și nu numai că nu am mai întâlni suferință și greutăți în cale, dar am reuși să facem alegerile cele mai bune pentru creșterea și înflorirea noastră și a celorlalți.

Dumnezeu ne susține și ne dorește tot binele dar nu poate face nimic în locul nostru.

Nu poate să ne ia forțat mâna să nu mai facem rău și nici să facem bine și să reparăm ce am distrus.

Prin urmare, problema reală nu este "Unde este Dumnezeu la nevoie, de ce nu face nimic? " ci mai degrabă ar fi bine și necesar să ne întrebăm ce ne scapă și cum am ajuns unde suntem.

Poate în atâtea oportunități care ne-au fost date să trăim și să demonstrăm că suntem parte din Dumnezeu, să o manifestam contribuind astfel la binele general, noi totuși nu am făcut prea multe, ba chiar din contră, din păcate.