marți, 29 martie 2016

DE CE AVEM NEVOIE DE ÎNGERI?


Î: De ce avem nevoie de îngeri când putem apela direct la Dumnezeu în întregimea Lui?
Îngerii sunt tot Dumnezeu în fragmente sau aspecte "desprinse" din El. 
Ca si cum Dumnezeu ar fi trunchiul copacului și îngerii ramificațiile Lui.
Dumnezeu conține într-adevăr toate aspectele în Sine dar noi nu ÎL putem cuprinde cu Totul deodată.
Chiar și când încercăm să Îl chemăm direct pe Dumnezeu, tot îngerii vin la noi pentru că tot prin ei ne comunică în funcție de ce aspecte din El avem nevoie pentru a ne răspunde la întrebări, sau a ne umple de o energie necesară nouă.
Îngerii nu ne însoțesc cu toții deodată, ci doar aceia de care avem nevoie în fiecare moment, perioadă din viața noastră.
Ei au rolul de a ne "infuza" anumite tipuri de energii din care să învățăm anumite teme:
Tema iubirii, compasiunii, blândeții, conștienței, sensibilității, empatiei, dăruirii, maturității etc.
Noi nu suntem capabili să asimilam totul deodată pentru că asimilarea unui aspect presupune și experiența practică a acestuia în viața de zi cu zi.
Nu putem pretinde că știm ce înseamnă iubirea dacă noi nu am iubit și nu am făcut fericit cu adevărat nici măcar un om, dintre cei apropiați.
Sau nu putem pretinde că suntem înțelepți când nu avem experiență de viață din care să fi învățat îndeajuns încât să putem spune că ne-am maturizat și stim multe.
Este ca și cum am avea pretenția să știm deodată toate meseriile într-un singur curs și să avem si experiența lor practică.
Nu avem capacitatea de a ne focaliza pe tot deodată si nici nu ne este necesar.
În plus să știm totul deodată nu ar trebui să fie un scop in sine pentru că fiecare parcurs de experiență este demn trăit conștient,de savurat-moment de moment.
Fiind atenți la parcursul drumului "destinația" vine de la sine.
Asta este de fapt frumusețea existenței fizice. Experimentarea, manifestarea fiecărui aspect pe îndelete.
Avem perioade în care iubirea este mai activă in noi, în altele mai mult veselia, în altele liniștea și așa mai departe.
O dată cu experiența tot ce asimilam rămâne și se așează în noi.
Doar că niciodată nu putem spune că folosim tot ceea ce am învățat într-o singură situație.
Dacă de exemplu avem nevoie predominant de îngerii conștienței din necesitatea de a fi mai conștienți într-o perioadă, ei ne însoțesc până când observă că și-au îndeplinit rostul și ne putem descurca si singuri.
Putem avea nevoie în unele momente de exemplu de îngerii bucuriei pentru a simți bucuria Lui Dumnezeu dacă El știe că avem nevoie de această energie.
Putem pune o întrebare la care pot veni unii îngeri cum ar fi cei ai linistii atunci când de ex căutările noastre provin dintr-o neliniște interioară care nu ne lasă să vedem clar situația.

ÎNGERII SENZUALITĂȚII - A FI VII PRIN SIMȚURI


Acești îngeri ne îndeamnă să trăim intens prin simțurile noastre fizice căci existența fizică este făcută ȘI pentru a fi prezenți trupește în ea, cu toate plăcerile pe care ni le poate oferi:
-de plăcerea unui miros plăcut
-de o mâncare delicioasă
-de razele soarelui și de briza ușoară a vântului
-de atingerea cuiva drag sau a unei suprafețe plăcute cum e apa, iarba sub picioare, blana unui animal, căldura focului.
-de plăcerea erotică
-de văzul unui peisaj frumos, a unui om frumos și a tot ce înseamnă armonie si frumusețe vizuală.
-de plăcerea de a asculta o melodie, o voce plăcută , un cântec de păsări într-o dimineata de primăvară, curgerea apei,foșnetul frunzelor in bătaia vântului.
-de libertatea și dinamismul cu care se circulă sângele si energia in noi când facem mișcare.
Îngerii senzualității ne ajută de asemenea să fim atenți la ceea ce ne comunică simțurile, să le folosim pentru a ne ghida în lumea fizică:
Poate fi vorba de un miros care să ne indice faptul că o persoană emană un gen de energie, de stare.
Prin miros ne putem da seama unde putem găsi inspirație în natură, un miros de flori, de frunze proaspete, un miros de pește care ne indică prezența unei ape in apropiere.
Uneori putem fi atenționați prin simțuri de un potențial pericol:pericol de incendiu,de diverse accidente.
Predomină in lumea in care trăim folosirea simțului vizual. Ne ghidam prea mult după imagine și folosim prea puțin celelalte simțuri.
Simțul tactil este cel mai ignorat dintre toate. Nu mai știm să ne exprimăm prin atingere, să ne bucuram și să ne ghidam dupa ea.
Prin atingere putem transmite atât de multe, cât n-ar putea 1000 de cuvinte cuiva drag.
Atingerea poate avea o încărcătură afectivă deosebită.
Atunci când ne folosim intens simțurile ele prind acuitate, ne ajută să "intrăm cu toate rădăcinile" în planul fizic,să trăim conștient bucuria de a fi în trup căci în afara lui nu avem parte de astfel de senzații, plăceri și asta este unul din darurile acestei vieți-atâta vreme cât poftele noastre sunt firești și nu intrăm in sfera exagerărilor și a dependențelor-de acea senzație de "nu pot trăi fără..." vicios, bolnăvicios.
Dumnezeu are oportunitatea de a simți prin noi ce înseamnă astfel de plăceri, este o experiență inedită pentru el prin care se îmbogățește constant.
Se îmbogățește prin noi tot timpul din toate trăirile pe care le avem.
Cu cât trăim mai conștient în planul fizic cu atât este si El mai prezent în noi. Îi dăm acest prilej de a simți împreună cu noi ce înseamnă să fi om, Îl păstrăm viu în noi.
La începuturile noastre, oamenii nu depindeau de bogățiile Pământului. Nu aveau nevoie de hrană fizică, de apă să poată trăi.
Pentru că erau într-o legătură directă, neîntreruptă cu Dumnezeu și asta era sursa lor de hrană continuă.
Dar asta nu înseamnă ca nu se bucurau de plăcerile ei-de apă,de plăcerea gutativa a unui fruct,a unei legume și a tot ce oferă natura bun.
Doar că ei doar le savurau din pură plăcere, nu aveau nevoie de ele să supraviețuiască.
Când ai o nevoie acută de ceva nu te mai poți bucura acel ceva cu adevărat căci nevoia primează.
Impreunarea erotică era si este in continuare un alt gen de plăcere fizică prin care oamenii au posibilitatea de a realiza o comuniune mai profundă, o contopire iar "intrând unul in celălalt",din daruirea reciproca se creează un transfer de sentimente, emoții, un schimb de energii.
Acest act atât de blamat, condamnat de noi ulterior are de fapt acest rost în primul rând-acela de comuniune. Sexualitatea nu este făcută la bază doar pentru plăcere și reproducere.
Plăcerea este doar o parte a acestei comuniuni, manifestarea fizică a dorinței originare de împreunare.
Este o dorință firească,naturală care nu are nimic murdar și condamnabil în ea.
Cu atât mai mult putem spune că este un act sacru când vine din iubire.
Dar chiar și în afara ei este tot o plăcere firească ca oricare alta.
Prejudecățile minții ne inhibă simțurile, ne punem piedici singuri prin ceea ce ne impunem mental si credem că nu este bine să facem.
Chiar dacă trupul nostru ne comunică prin dorințe noi ne-am învățat să le blamam să le reprimam.
Căci în toate dorințele noastre senzoriale stă o energie care așteaptă să fie împlinită, folosită și nu reprimata, respinsă.
De aici apar și frustrările.
Reprimandu-ne un gen de nevoi ne refugiem uneori în alt fel de plăceri: în mâncatul în exces, în alcool, droguri sau în muncă, sport și in tot felul de activități care să ne focalizeze energia în altă parte și să ne distragă atenția.
Dacă nu ar exista respingeri, rușine, critică și condamnare în noi poate nu am ajunge să ne auto flagelam corpul, acest minunat instrument prin care ne putem bucura și exprima în viața Pământească.
Cu câtă dăruire și hărnicie își îndeplinește trupul acest rol, inima cum pompează sângele mereu în tot corpul atâția ani la rând,pielea plămânii și toate organele își fac datoria față de noi o viață întreagă.
Să-l apreciem și să-l îngrijim cu tot sufletul ca pe un dar.

ÎNGERII INSPIRAȚIEI - A INSPIRA SI A FI INSPIRAȚI


Ingerii inspiratiei sunt cei care ne indeamna sa fim atenti la tot ce se intampla in noi si in jurul nostru,sa fim constienti ce receptam si ce emitem,sa facem alegeri constiente,asumate.
In permanență alegem ce inspiram în noi din exterior în interior și din interior in exterior.
Altfel spus inspirația este alegerea conștientă sau mai puțin conștientă a ceea ce asimilam din lume în noi înșine,in felurite aspecte: ideologii,atitudini, comportamente,gesturi,ticuri verbale pe care le transmitem la rândul nostru celor receptivi.
Suntem în permanență surse de inspirație unii pentru alții.
Fiecare om ce a trecut prin viața noastră mai mult sau mai puțin a contribuit la ceea ce suntem astăzi ca oameni.
Ne-au inspirat intr-un mod de a gândi,un mod de percepție si abordare a diverselor aspecte ale vietii, ne-au ajutat să ne formăm o filozofie personală, chiar dacă uneori nu am făcut-o în întregime conștient. Sunt unele lucruri care nici nu ne dăm seama cum ni le însușim și devin obișnuinte, ticuri,un mod de a trăi ,de a gândi.
Sunt idei pe care le preluăm de la oameni , din diverse întâmplări de viață fără să "rumegam" prea mult lucrurile, mai ales în copilărie când suntem mai emoționali, mai reactivi și nu filtram atât de mult ceea ce vine spre noi.
Sunt modele de comportament negative precum zgarcenia, agresivitatea, egoismul, lenea, aroganța, lăcomia pe care le preluăm din ceea ce vedem in jurul nostru, de la părinți, din anturaj, uneori crezând că așa este cel mai bine să fim și din dorința de a ne integra.
Sunt oameni care nu au explorat si nu cunosc alt fel de lumi, de atitudini. Ei nu concep ca viața ar putea să fie și să însemne altceva decât ceea ce au învățat în mica lor lume, izolați de restul.
Uneori suntem propria inspiratie,ne surprindem pe noi insine.Din fiecare experienta prin care trecem,din trairi personale putem fi mereu inspirati-inspirati sa ne dorim altfel de lucruri , sa avem curiozitatea de a descoperi mai mult,sa vrem un mai bine si sa facem mai bine atunci cand vedem ca putem si ca se poate mai bine.
Învățăm din propriile experiențe dar și din ceea ce vedem, auzim si simțim în jurul nostru.
Părinții sunt o sursă de inspirație pentru copii și invers, prietenii pentru prieteni, colegii pentru colegi și așa mai departe.
De multe ori ne lăsăm inspirați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și in lume - de ceea ce vedem că se întâmplă pe stradă, prin piață, prin diverse locuri in care cunoaștem diverse tipuri de oameni.
Avem de regulă ocazia sa cunoaștem mai multe tipuri de lumi:familia, lumea de la școală, lumea de la servici-sunt lumi din care alegem să facem parte pentru că rezonam cu ele și ne integram in ele: in lumea artiștilor, a spiritualității, a sportivilor, a științelor exacte și asa mai departe.
Chiar și străinii pot fi o sursă zilnică de inspirație pentru fiecare dintre noi.
Poate fi vorba de vânzătoarea de la magazin care după o zi tensionată ne surprinde cu o atitudine binevoitoare și caldă.
Sunt oameni care vedem ca au vieți încărcate, solicitante și cu toate astea sunt atât de senini și echilibrați, au o stare molipsitoare.
Trecem pe lângă un cuplu de îndrăgostiți care ne inspira prin gesturile lor de iubire, prin energia pe care o transmit.
Vedem un om care se oferă să ajute pe cineva și pentru asta se apreciază reciproc, se bucură unul de altul.
Sunt oameni spontani, plini de viață care inspiră prin felul in care vorbesc,gesticulează, acționează.
Ne uimesc unii oameni cum pot avea atâta credință în ceva încât să "mute munții" în direcția aia. Ce putere interioară și încredere au că totul va decurge în sensul credinței lor.
Natura prin armonia și liniștea ei ne învăluie, ne inspiră să încetinim ritmul, să trăim mai intens, mai conștient,să fim în pace cu noi înșine.
Ne surprinde cineva pe stradă care vine să ne înapoieze ceva ce am scăpat pe jos în urma noastră. Acel om a ales corectitudinea, nu a vrut să profite de neatenția noastră. Și el probabil a fost inspirat la rândul lui de alți oameni și a ajuns la concluzia că așa este cel mai bine să fii ca om.
Chiar dacă suntem de multe ori tentați să credem că dacă vedem egoism si competivitate in jur, nu merită să fim altfel decât majoritatea, să ne gândim totuși că lumea o construim tot noi de la mic la mare. Noi putem inspira lumea să se schimbe, să aleagă altceva.
Te umple de bucurie să vezi cum unii oameni sunt atât de plăcut surprinși să constate astfel de gesturi de corectitudine, respect si considerație din partea unor străini.
Sunt oameni cărora nu le vine sa creadă că există oameni care nu acționează din egoism.
Fiecare dintre noi prin alegerile pe care le facem mai mult sau mai puțin conștient, moment de moment, putem fi o sursă de inspirație in această direcție.
Prin felul în care iubim, dăruim,ne bucuram etc creem in ceilalți idei,simtiri despre ceea ce înseamnă iubirea, dăruirea, bucuria în lumea in care trăim.
Prin felul in care ne facem treaba la servici, prin atitudine, prin tot ceea ce manifestam tot timpul contribuim la crearea imaginii celorlalți despre lume, despre viață, despre ei înșiși.
Noi decidem tot timpul ce alegem să inspiram ÎN și DIN noi.
Alegem dacă primim și exprimăm din ceea ce este mai bun sau dacă ne închidem într-o carapace, individualiști și supărați pe lume.
Cu cât facem alegeri mai conștient și asumat cu atât suntem mai inspirați în tot.
.
Dumnezeu ne inspira tot timpul prin propriile manifestări- îngerii bucuriei, liniștii, iubirii, înțelepciunii, bunătății, blândeții,adevărului etc, ne face să simțim și să creem din aceste aspecte, să le aducem în manifestare fizică.

miercuri, 23 martie 2016

DIFERENȚA DINTRE MILĂ ȘI COMPASIUNE


Mila provine dintr-o senzație de superioritate mai evidentă sau mai subtilă față de cel care credem noi că se află in dezavantaj, pe o poziție de slăbiciune.
Avem tendința să credem că dacă noi avem mai mult din ceva si observăm pe cineva că nu are mai deloc acel ceva, că avem în față o ființă slabă, impotentă.
Poate să nu fie vorba neapărat de bani, de avuții materiale.
Mila se manifestă și față de alte aspecte: prostia, urâțenia, boala, sclavia, suferința sentimentală sau de alte naturi etc
Mila, deși se arată sensibilă în aparențe față de suferința din jurul ei în realitate își hrănește senzația de superioritate cu ea. Este depedenta de suferința din jurul ei și este direct interesată sa o mențină pentru a rămâne cea superioară si "adorata" de toată lumea.
Așa zisul bogat vine cu limuzina pe cloaca de mizerie și sărăcie. Își ridică piciorușele si degețelele discret deasupra glodului în care stau porcii si găinile din sat. Îi repugnă ceea ce vede, miroase și simte pentru că el a fost crescut in puf, într-o vilă cu toate condițiile și nu este obișnuit nimic din toate astea. Văzând cat sunt de amărâți sătenii se încumetă totuși din preamilostenia lui să le dea si lor din bogăția lui.
Se vede mândru printre ei pentru ca el are ceva ce ei nu au. Dacă ar vrea el cu adevărat să ii ajute să nu mai fie "saraci", față de cine ar mai avea termen de comparație care să-l mențină sus pe piedestal?
Țăranul crezând și el din educație că paradisul este la oraș ii pupă picioarele orășeanului bogat,se gudură pe lângă el, se umilește, doar doar ar mai obține de la el o bucată de "fericire"
Dar de unde știe așa zisul bogat ca țăranul in simplitatea lui nu este cumva chiar mai bogat decât el din anumite puncte de vedere?
De unde știm noi că ceea ce judecăm a fi oameni urâți nu au dincolo de fizic alte bogății?
De unde știm noi că dincolo de o față perfectă, cu o viață aparent perfectă nu ascunde și ea neîmpliniri si suferințe?
Zicem despre africani ca sunt niște oameni loviți de soartă, de ghinioane,că sunt demni de milă.
Dar ei sunt responsabili față de imaginea situația, poziția pe care și-au creat-o in raport cu europenii, americanii de-a lungul istoriei.
Au avut tot timpul de ales să se unească intre ei și să găsească soluții la problema colonizării-să-si găsească puterea si încrederea in ei și unii in alții. Să aibe o bază unii in alții.
Ei au ales totuși frica:să plece capul, sa se supună,să rămână dezbinați.
Sunt părinți care nu au încredere în puterea copilului de a se descurca. Ei cred ca il iubesc cu adevărat sufocandu-l și nelăsându-l liber să facă si singur anumite lucruri din frică - dacă pătește ceva?
Membrii familiei și iubiții au tendința sa se "țină sub papuc"și să se facă dependenți unii de alții din frica de a nu fi părăsiți.
Să nu judecăm oamenii după o aparentă slăbiciune căci ei au de fapt in ei puterea de care au nevoie.
Nimeni nu s-a născut mai slab decât altul, fiecare avem calitățile necesare prin care să reușim ce ne propunem într-o viață.
Nu ne-am fi încarnat dacă nu știam că avem tot ce ne trebuie pentru a reuși. Dumnezeu nu este sadic și nici noi masochiști.
Mila prin urmare nu vede potențialul din oameni dar aici intervine compasiunea.
Compasiunea este cea care se conectează la potențialul din celălalt.
Ea vede toate calitățile ce zac in stare latentă în interiorul nostru.
Ea își dorește să le scoată la lumină, să se arate în toată splendoarea lor.
Compasiunea se implică activ, încearcă să trezească in celălalt toată încrederea, curajul, iubirea,cunoașterea de sine de care are nevoie pentru a ieși la suprafață.
Ea nu își dorește să creeze dependență. Din contră, ea vrea să redea independența, libertatea, puterea.
Dumnezeu nu vrea să ne știe dependenți de El: de Pământ pentru resurse si hrană,de protecția Lui de fiecare dată când nu suntem atenți și ne băgăm in probleme.
El nu-și dorește să ne știe tot timpul ca niște copii veșnic nevoiași, iresponsabili, răzgâiati, așteptând de la El să ne dea tot timpul ce vrem și sa ne scoată din belele.
El vrea să ne vadă puternici, pe picioarele noastre, în deplină maturitate, responsabilitate pentru ceea ce suntem și facem.
Așa cum un părinte își ocrotește copilul la inceput, îl educă, îl ajută sa se pună in valoare îl sfătuiește din propria experiență în ceea ce are de făcut pentru a se descurca singur iar mai apoi când il vede ca este pregătit ii da drumul în lume.
Dacă îl vede că reușește pentru el e o împlinire și o bucurie.

GÂNDIREA POZITIVĂ-LA GRANIȚA DINTRE OPTIMISM ȘI INCONȘTIENȚĂ


In lumea în care trăim oamenii par a avea nevoie de un imbold, de o susținere pentru a-și putea duce viața în continuare fără conflicte interioare. Sunt multe situații neplăcute în viețile oamenilor ce par a nu avea alte soluții decât.. gândirea pozitivă!
Am fi tentați să credem că nu poți sa-i spui unui om care a stat mulți ani într-o relație, stil de viață, atitudine, job care nu il avantajează, ba chiar il mențin într-un proces constant de auto-distrugere - că nu face bine ceea ce face și ar fi bine că își reconsidere alegerile. Este ca și cum ai lua omului craca de sub picioare,toată baza existenței lui.
De multe ori avem tendința să respingem oamenii care fac genul ăsta de observații sau chiar propriile gânduri interioare. Le eliminăm din viața noastră încercând să ne auto convingem că nu au dreptate. Ne tragem obloanele, ne punem dopuri în urechi, nu vrem să știm și sa auzim nimic care ar putea să desființeze credințele și obișnuitele noastre de până atunci. Este prea inconfortabil si dureros.
Cu ce mai rămânem noi dacă ne-am pune problema să și ascultăm ce ne zice conștiința si cei din jur? Rămânem goi, săraci, ne facem "de rușine".
Preferabil să ne mințim pe noi înșine să credem că merge și asa sau altfel spus : să gândim pozitiv.
Chiar dacă gândind cu mintea pozitiv ființa noastră e plină de alt gen de emoții care ne alertează că ceva nu e in regulă preferăm să le respingem, să le împingem in subconștient pentru a nu sta in calea fericirii si succesului nostru:frica, îndoiala și tot ce ține de sensibilitatea noastră emoțională pe care o avem de mici copii.
Însă nu ne dăm seama ca tot ceea respingem din noi rămâne totuși acolo sub forma neîmplinirilor, frustrărilor și sub forma realității neplăcute a consecințelor.
Atât de fragili suntem și ușor de deranjat încât este mai bine pentru noi să ne luăm o măsură de falsă protecție - orgoliul.
Ne propunem să devenim oameni de piatră crezând ca altfel nu putem rezista într-o lume așa dură.
Însă fiind opaci stingem lumina sufletului și a conștiinței punând la putere mintea-care e capabilă să găsească pentru noi mereu motive si explicații "raționale" pentru ceea ce facem și nu facem, pentru ceea ce suntem.
E o portiță de scăpare tentantă: de ce să facem mereu efortul de a fi mereu conștienți când putem avea încredere că totul va fi bine, că au grijă alții sa rezolve, că totul este voia lui Dumnezeu.
Și dacă totul se întâmplă doar cu voia lui Dumnezeu nouă nu ne rămâne decât să așteptăm să sperăm- să ne pice din cer.
Ne angajăm într-o activitate care din start ne-am putea da seama că nu duce nicăieri bun dar spunem că lasă...avem noi noroc să fie bine.
Și așa, din inconștiență, apar accidentele, conflictele, despărțirile,dezamagirile, decepțiile - permitem oamenilor care fac rău să intre peste noi și să ne stăpânească viața, să ne subjuge mai direct sau mai subtil.
Sau jucăm rolul celui care face rău găsindu-și scuze: ce să fac? mai greșesc câteodată "omul este supus greșelii".
Și dacă e in regulă sa greșim o dată e in regulă si data viitoare, încă o dată și încă o dată.
Dezamăgirile nu pot apărea decât dacă ne amăgim, dacă ne păcălim pe noi înșine.
Este oare mai bine să-i ascunzi unui om bolnav de cancer realitatea stării lui de frică să nu-l deranjam?
Este oare mai bine să-i ascundem unui om care înseamnă mult pentru noi faptul că ne deranjează ceva sau că nu mai simțim nimic pentru el?
... să nu vrem sa știm că noi nu suntem așa cum credem ca suntem sau că alții nu sunt așa cum credem că sunt?
... să ne ascundem gandurile, părerile,realitatea în care trăim, întreaga viață lumii?
Este mai bine oare să construim prin minciună o lume ce trăiește in iluzie și nu mai știe care este realitatea pentru ca fiecare dintre noi o evităm și o ascundem constant?
Nu ne folosește într-adevăr la nimic să ne tragem cu pumnii în cap și să ne lamentăm continuu - să adoptam poziția păcătosului care se martirizeaza, se sacrifică și se auto flageleaza pentru ceea ce a făcut - pentru greșeli, minciuni pentru "iertarea păcatelor".
Dar nici să ne părăsim vigilența - locul de cârmuire in viața noastră.
Degeaba ne bazăm pe speranță chiar dacă : Dumnezeu ne dă, dar totuși nu ne pune în traistă.
Optimistul pe de altă parte se ghidează după principiul "optim-ului" - este conștient de tot ceea ce se in întâmplă cu el și in jurul lui. El nu își pierde vigilența, realismul, discernământul.
Vede care sunt posibilitățile cele mai bune în realizarea a ceea ce este necesar pentru el si ceilalți să facă.
Își da seamă acolo unde încearcă și vede că se dă continuu cu capul de un zid și atunci caută să realizeze de ce nu a mers, ce poate face mai bine și încearcă o altă variantă. In caz contrar știe când să se oprească, să renunțe si merge mai departe acolo unde vede ca poate construi ceva- realizează că nu are rost să își irosească energia acolo unde nu există rezultate.
Unitatea lui de măsură în tot rămâne în continuare sufletul care îi comunică mereu prin simțire, prin sensibilitate și conștiința care fiind mereu trează discerne și știe ce are de făcut.
Are încredere in el și in Dumnezeu, este atent la ghidarile Lui, la sfaturi, atenționări și le urmează cu multă credință.
Nici chiar Dumnezeu nu "gândește pozitiv" căci el empatizează cu întreaga noastră ființă și știe chiar mai bine decât noi care sunt urmările în timp ale unor atitudini,acțiuni ale noastre.
Dumnezeu ne iubește așa de mult încât nu poate fi detașat când vede că suferim și provoacăm suferință prin inconștiență.
Știe într-adevăr că putem mai mult, crede în potențialul nostru și încearcă prin îngeri să ne facă conștienți de ceea ce putem face mai bine dar totuși nu ne poate băga pe gât.
Prin urmare chiar și Dumnezeu se întristează când nu ne e bine pentru că știe ce lume minunată am putea crea împreună cu El și ce fericiți am putea fi dacă am alege să fim treji cu toată ființa noastră și să ne urmăm ghidul interior, acela adevărat.

INGERII DORINTEI - DOR+INTERIOR > MOTORUL CREATIEI


Acești îngeri dau energie dorințelor noastre, ne susțin și ne stimulează imaginația, potențialul creator.
Dorința este "materia primă" din care rezultă creația.
Dumnezeu a creat totul având ca motor dorința Lui de a se dărui, de a împărtăși "altcuiva" din ceea ce este El.
Creația însă este un proces interminabil, nu s-a sfârșit o dată cu apariția a tot ceea ce există.
Prin urmare chiar si Dumnezeu are in continuare dorințe, din care creează constant: spiritele noastre s-au născut și se nasc din dorințele Lui, îngerii s-au născut si se nasc in continuare din dorințele Lui.
El își dorește ca noi să ne împlinim rostul și să fim fericiți, își dorește să fim bine și să facem din ce in ce mai bine pentru noi și ceilalți , Iși dorește să facă parte din viața noastră,să fim împreună cu El in tot.
Chiar dacă dorințele Lui diferă de ale noastre, funcționam totuși după același principiu-dorința stă la baza a tot ceea ce creem. În fond după cum știm :suntem creați după chipul și asemănarea Lui.
Chiar dacă dorințele noastre nu sunt totdeauna cele mai potrivite și nu duc mereu în direcții bune, El ne-a dat mult timp la dispoziție posibilitatea de a experimenta.
Ne-a lăsat să ne folosim activ imaginația, să încercăm diverse tipuri de creație, să vedem unde duc alegerile noastre in timp, de-a lungul anilor.
Din încercări și variante diferite am avut posibilitatea de a ne forma în timp criterii a ceea ce este cel mai bine iar din bun simț și discernământ să realizăm ce este distructiv pentru Pământ, pentru umanitate și să renunțăm.
Istoria ne vorbește despre toate dorințele pe care le-a avut omul in timp si despre încercările lui de a le îndeplini sub diverse forme.
Atâta timp cât avem dorințe avem viață în noi iar dacă avem și curajul de a crede în ele atunci totul începe să se pună în mișcare in noi și in jurul nostru.
Suntem susținuți de îngeri și de Dumnezeu în dorințele noastre mai ales atunci când din ele creem un bine adevărat pentru noi si pentru ceilalți.
Suntem susținuți când dorim să ajutăm oameni si sa creem lucruri bune pentru ei.
Suntem susținuți să ne găsim locul în lume, să ne găsim oamenii potriviți, să găsim bucurie, iubire si tot ce e mai bun pentru fericirea si dezvoltarea noastră armonioasă.
Să nu renunțăm la dorințe căci ele sunt baza existenței noastre, sunt ceea ce ne ține "în viață" cu adevărat.

DESPRE PRIORITĂȚILE ȘI DISPONIBILITATEA NOASTRĂ -A FI ATENȚI ȘI A NE PĂSA DE CEILALȚI-


Viețile noastre au devenit extrem de personale. Tot ceea ce facem facem pentru noi, pentru "dezvoltarea noastră personală" : ne ducem la cursuri, la conferințe, citim cărți motivaționale, spirituale, ne ducem la sală, la masaj, la cumpărături,la coafor.
Ne captează atenția tot ce ne-ar aduce beneficii imediate după criteriile fiecăruia . Căutăm satisfacția personală în tot ceea ce facem și pare c-am fi într-o continuă acumulare de orice.
Așteptăm mereu de la lume să ni se ofere tot ce vrem, avem pretenții. Ne enervam când așteptările nu ne sunt îndeplinite, batem din picior ii facem pe alții incompetenți, proști, buni de nimic.
Avem pretenții să obținem mult și cât mai repede:forțăm oamenii, pământul si animalele sa producă mai repede și mai mult din toate punctele de vedere.Tot ce se uzează si nu mai produce e aproape ca "bun de aruncat la gunoi".
Nu dăm nimic fără să știm c-am avea ceva de câștigat si atunci cand o facem avem impresia că suntem îndreptățiți să primim tot ce-i mai bun.
Vrem telefoane mai bune,filme mai bune, mâncare mai bună, haine mai bune, să avem copii cei mai buni, rezultatele si reușitele cele mai mari si bune etc
Să fim totdeauna in față orice ar fi, nu contează ca pentru asta ii călcăm pe alții in picioare, vorba aia: Scopul scuză mijloacele.
Ca și cum am fi într-un cerc vicios de exploatare reciprocă, transformăm totul in "bunuri consumabile".
Trecem prin lume și multe lucruri se întâmplă în jurul nostru dar nu le observăm sau dacă le observăm trecem pe lângă indiferenți.
Trecem pe lângă darurile din jurul nostru, pe lângă Dumnezeu, pe lângă iubire, pe lângă frumusețe, pe lângă tristețe și probleme.
Nu dăm atenție celor din jur decât atunci când avem chef, când avem interes. Totul să se intample numai când avem chef.
Avem dorințe iar îngerii se străduiesc să creeze momentul si cadrul în care se pot împlini. Dar când se ivește momentul uneori nu mai avem chef ori lucrurile nu sunt cum ne așteptam. Noi vroiam ceva mai spectaculos.
Uneori nici pe cei apropiați nouă nu ii mai observăm în adevăratul sens al cuvântului.
Nu suntem receptivi la simțămintele și dorințele lor. E mai important meciul de la tv decât timpul petrecut cu partenera. Ea stă prin preajmă afectuoasă si dornică să i se dea atenție dar altele sunt prioritățile lui.
Copilul își dorește să fie cu părinții, să se joace cu ei, să fie împreună dar mama are alte treburi iar tatăl îi dă niște bani să se ducă să-și ia niște dulciuri, crezând că așa scapă și îl mulțumește.
Cineva are nevoie de ajutor si susținere dar e mai simplu să nu ne băgăm, să nu ne implicăm, de ce să ne complicam existența?
Lumea in care trăim are nevoie de implicarea noastră dar nu suntem dispuși să fim prezenți in ea. Prioritățile noastre sunt mereu legate de interesele personale, imediate.
Și cu toate astea când avem o nevoie si nu suntem observați nu ne convine. Zicem că trăim într-o lume nedreaptă, nepăsătoare, egoistă.
Blamam oamenii pentru defectele pe care le au, pentru ceea ce fac si ce nu fac. Ne concentrăm până la urmă tot pe pretentiile noastre față de tot ce ne înconjoară in loc să ne concentrăm pe noi.
Și totuși Dumnezeu ni se oferă tot timpul, lumea ne ofera tot timpul câte ceva.
Dar noi cu ce contribuim?Oare pe unde trecem noi se pune totuși ceva? Se bucură cineva de noi, de ceva dăruit sincer și din sufletul nostru?
În fond lumea nepăsătoare si egoistă este totuși formată din fiecare dintre noi. Împreună formăm o realitate.
Nu suntem totdeauna dispuși când se ivesc oportunitățile și așa trec momentele pe lângă noi.
Poate dacă ne-am fi făcut disponibili am fi avut parte de trăiri , de iubire, de bucurie, de împlinire sufletească. Am fi simțit că trăim cu adevărat.
Poate am fi creat lucruri bune împreună în loc ne preocupe mereu acele chestii de "întreținere personală", goale de conținut.

joi, 17 martie 2016

Despre orgoliu , comunicarea/primirea Adevarului


Fiecare dintre noi are un adevar al sau unic , cate o bucata dintr-un Adevar mai mare - este ca si cum am privi acelasi lucru din mai multe pozitii , unghiuri iar fiecare reuseste sa vada doar o fateta a intregului.Doar cu ajutorul celorlalti reusim sa cuprindem mai mult din acest intreg.
De aceea este important sa fim deschisi si dornici sa primim noi -puncte de vedere-.Aceasta deschidere,disponibilitate creaza punti de comunicare intre noi , ne ajuta sa ne intelegem unii pe altii mai bine , sa ne cunoastem mai mult , sa ne largim orizontul.
Prin impartasire dam posibilitatea oamenilor potriviti , apropiati de Adevarul nostru sa se faca vazuti si sa ne vada.Daca din slabiciune incepem sa negam propriul Adevar si sa nu mai fim sinceri cu noi insine si cu ceilalti ,incepem sa o luam pe cai gresite catre oameni nepotriviti care in loc sa ne incurajeze si sa ne dea putere , mai mult accentueaza slabiciunea, neincrederea si avem senzatia ca ni se pun piedici.
Negarea il face pe om sa nu mai stie cine este -scriitorul devine doctor , doctorul scriitor, artistul devine matematician iar matematicianul artist
- Ne pierdem identitatea nu mai reusim sa intram in rolul nostru si sa-l jucam, incepem sa mimam acele roluri pe care le vedem in jurul nostru mai "bune", mai apreciate, nu reusim sa ne integram nicaieri , nu facem ceea ce simtim si stim ca ne implineste.
Un suflet de artist care se neaga si ajunge sa creada ca este mai "bine" , "corect" sa fie matematician si intra in lumea matematicii cu oamenii si situatiile specifice , nu reuseste sa se adapteze si sa se integreze , acea nefiind lumea lui si nici nu reuseste sa dea tot ce-i mai bun din el, acelea nefiind pasiunea lui, darul lui.
Daca ne negam nu reusim sa recunoastem oamenii potriviti noua , cu care putem comunica cu adevarat si nici ei nu ne recunosc pe noi (sau chiar daca o fac nu le dam importanta caci avem altfel de modele de oameni "perfecti" in minte)
Orgoliul si mandria blocheaza circuitul firesc de comunicare in ambele sensuri (primire<>daruire) si ne face sa fim singuratici si slabi caci nu vrem sa recunoastem ca numai impreuna suntem cu adevarat puternici si ca fiecare dintre noi are valoarea sa unica:"unde-s doi puterea creste".Neacceptarea faptului ca nu detinem Adevarul Suprem ne izoleaza , ne desprinde unii de altii ajungand sa avem conflicte si sa nu mai fim capabili sa ne armonizam si sa convietuim in pace.
-a fi vertical - dreptate -a ramane drept , a fi manifestarea justa si sincera a propriului adevar , integritate
ingeri pentru a intari si a scoate la lumina Adevarul din noi: Arhanghelul Mihail , ingerii increderii , ingerii discernamantului , ingerii cunoasterii , ingerii credintei , ingerii libertatii

CE SUNT INGERII?

Ingerii sunt spirite desprinse/create din Dumnezeu din dorinta Lui de a se darui lumii sub diverse aspecte/nuante : ingerii bucuriei , ingerii cunoasterii , ingerii iubirii , ingerii intelepciunii , ingerii pacii etc- altfel spus ingerii sunt Dumnezeu manifestat in "fragmente" > Ca si cum Dumnezeu ar fi lumina alba ce contine in sine drept potential o infinitate de culori ce vin in manifestare(ingerii)
In felul acesta in functie de lectiile pe care le avem de invatat(lectia daruirii, cunoasterii, iubirii, compasiunii, respectului etc) suntem insotiti si ajutati de una sau mai multe categorii de ingeri sa descoperim, experimentam noi aspecte din El, sa le scoatem la lumina sa ne cunoastem pe noi si sa ne implinim rostul in aceasta existenta.

INGERII LIBERTATII SI ARHANGHELUL MIHAIL DESPRE LIBERTATE/SUPUNERE > a ceda propria putere(liberul arbitru)


Puterea omului este data de libertatea de a crea, de a face ceva creativ cu el însuși, din propriile daruri, inzestrari interioare. Pentru asta alegem sa venim pe Pamant > pentru a avea posibilitatea de a fi creatori activi (cu ajutorul liberului nostru arbitru) de a avea o influență directa asupra lumii.Creativitatea manifestata in afara oricaror constrangeri, in plina libertate ne împlinește si ne umple de bucurie.
Atata vreme cat deciziile luate moment de moment sunt niste alegeri interioare, ce vin din noi, din dorințele noastre si nu sunt doar din intamplare, forțate de anumite circumstanțe putem spune ca suntem cu adevarat creatori.
Mergem la școală din dorința sinceră de a învata lucruri noi, mergem la servici pentru ca ne implineste ceea ce facem, ne face sa ne simțim utili si creativi, ne dăruim cuiva pentru ca vedem binele din el si vrem sa-l susținem si sa-l încurajăm sa înflorească, ne străduim sa facem cat mai bine tot ceea ce facem din dorinta de a ne simți cat mai buni, sa dam tot ce-i mai bun din noi, sa ne facem cat mai utili, sa ne facem simțită prezența in lume mai direct sau mai subtil indiferent daca e vorba de a ne dărui/dedica in totalitate unei relații de cuplu, prietenie, echipă de orice fel sau unui loc de muncă, proiect, cauze etc
O pictură este cu adevărat artă doar daca este încărcată de trăirile pictorului > asa si viata noastră este goală si lipsită de sens fara prezența noastră vie in ea
E normal sa facem lucruri pentru ca asa simțim si nu pentru ca asa suntem nevoiți.
Suntem cu adevarat creatori doar in momentul in care suntem in totalitate implicați activ in viața noastră, asumandu-ne in totalitate propriile alegeri.
Atat cat trăim suntem mereu pusi in situația de a alege ce vrem sa facem cu noi înșine, sa alegem direcțiile in care mergem, incotro continuă procesul nostru de creație.
Atunci cand ne pierdem increderea in noi ne pierdem si această libertate > blocam creativitatea. Din neincredere incepem sa ne limitam alegerile(neavand siguranța,credinta ca putem face orice dorim si stim ca ne face bine noua si lumii in care traim) si ajungem intr-o stare de inerție, ținem strans de familiar, căutăm confortabilul si incepem sa ne mulțumim cu puțin.
Ne multumim sa ii privim pe altii cum isi traiesc povestile de viata ca si cum am sta in fata televizorului - ne place ce vedem , ne imaginam ce frumos ar fi sa fim noi in locul lor , dar nu indraznim sa credem ca am putea cu adevarat sa ne creem si noi propriile povesti - zicem ca nu e posibil , e prea tarziu etc
Ne mulțumim cu relațiile in care suntem, ne mulțumim cu serviciul stresant, ne mulțumim sa facem si sa vedem aceleasi lucruri tot timpul - nu iesim din mica noastră lume care chiar daca nu ne mulțumește preferam sa nu calcam in afara ei, aventurarea in necunoscut ne face sa tremuram de frica.
Asa ajungem sa facem totul pentru ca "trebuie" si nu pentru ca vrem si ne face placere , nu ne mai bucuram de viata , o simtim ca pe o constrangere , o povara.
Teamă din teamă ajungem sa ne subjugam unul pe altul in loc sa ne sprijinim sa redevenim puternici crezand ca asa ne tinem unul pe altul si propriile vieti sub control .Dar , ca sa nu ne creem stări de neliniște cand privim in față compromisul preferam sa trecem cu vederea, sa ne convingem ca merge si asa , incercam sa ne păcălim pe noi înșine, sa nu mai fim nevoiti sa schimbăm ceva > e confortabil acolo unde suntem. Această stare de auto-multumire ne face sa batem pasul pe loc, sa nu mai vedem multitidinea de posibilități pe care le avem la dispoziție moment de moment.
Trec oportunitățile pe langa noi, trece timpul, noi am ramas in acelasi loc dar nu vrem sa riscăm sa iesim de-acolo > daca va fi mai rau?
Precum mamele care din pornirea exagerata de iubire catre copii lor ii invaluie intr-un "cocon" protector sa nu cumva sa pățească ceva, sa nu sufere.Acei copii mai tarziu nu reusesc sa se adapteze in lume pentru ca nu au fost lasati sa o descopere, sa-i cunoasca părțile bune si mai putin bune, sa fie lasati sa se descurce si singuri.
Precum femeia care de-a lungul istoriei din frică, din neincrederea in propriile forțe s-a lăsat condusă de bărbat, i-a cedat lui propria putere preferând sa rămână in locul ei călduț > acasa înconjurată de copii - nu a iesit de acolo sa descopere mai mult - a crezut ca nu poate face față,ca nu merită mai mult.
Daca nu experimentam cum vom putea ști ce este cel mai bine pentru noi si mai ales cum vom putea sa trecem la pasul următor, sa ne îmbogățim si din aceasta îmbogățire sa ii ridicăm si pe cei din jur?
Daca nu incercam sa descoperim, sa cunoaștem diversitatea nu reușim sa ne dam seama unde ne este locul cel mai potrivit in care ne putem stabili > daca nu încercăm sa intram in apa de frica cum putem descoperi placerea de a inota? Daca nu incercam sa vedem cum e in lumea științelor exacte, a artiștilor,a literaturii etc cum ne putem da seama unde ne integram cel mai bine?Daca ne e teama sa mergem catre diverse noi situații si oameni cum putem descoperi ce relații putem construi?
Dorința permanenta de autodepășire sta la baza procesului de creație de evoluție al fiecăruia dintre noi - iar pentru asta este necesar sa fim mereu deschiși , sa ne folosim activ liberul arbitru > altfel devenim victimele propriilor slabiciuni, limitări si in loc sa creem prin propriile noastre dorinte,alegeri , ne supunem cerintelor lumii in care traim si ne lasam dusi la intamplare de viata

DESPRE DARUIRE


Dumnezeu isi doreste si se bucura sa fie "vazut" , "folosit" , "cunoscut" prin tot ceea ce este El.
El a creat lumea din nevoia de a avea "cui" sa se daruiasca , nu a putut sa FIE numai pentru El. A vrut ca propria Lui creatie sa se bucure de tot ceea ce este El.
A te bucura de un om inseamna a te bucura de ceea ce-ti aduce El in cale.
A te bucura de frumusetea unei flori , de gustul unui fruct , de senzatia placuta la atingerea apei inseamna a te bucura de darurile Lui.
A recunoaste legatura noastra cu El in noi insine si in tot ce ne inconjoara Il face sa se bucure ca exista.
Nimic nu-si poate implini rostul daca nu e vazut si primit de cineva - un om daca nu e vazut si apreciat pentru ceea ce este , o floare daca nu e vazuta si admirata de cineva, un fruct daca nu este cineva sa il savureze , apa daca nu e cineva sa se bucure de ea--altfel este ca si cum nu exista
Asa si omul poate fi cu adevarat implinit doar atunci cand se daruieste si cand este vazut si primit de lume > asta este rostul lui.Fiecare dintre noi a ales sa se nasca si sa traiasca acum pentru ca a stiut ca are daruri de oferit lumii-nimeni nu e aici din pura intamplare , nu exista om de care sa nu fie nevoie si care nu are nimic de daruit.Dumnezeu se bucura atunci cand reusim sa "scoatem la lumina" darurile noastre si ne sustine orice fel de initiativa de a imbogati lumea cu tot ce avem bun de oferit.Ne scoate in cale oamenii potriviti , oportunitatile de care avem nevoie pentru a ne putea implini pe noi si pe ceilalti.

DESPRE SINCRONICITĂȚI-POTRIVIRI IN TIMP SI SPAȚIU-INGERII DOMNIILOR

Ingerii Domniilor sunt ingeri din ierarhia a doua care au rolul de a crea conjuncturi in cadrul carora sa ne putem manifesta pe noi înșine, sa scoatem la lumina darurile interioare. 
A fi noi înșine înseamnă a fi in legătură cu Dumnezeul din noi iar prin acest canal liber, curat ingerii "plantează" in noi impulsuri, încurajează nașterea de noi dorințe prin care se deschid porți catre noi posibilități. 
Ingerii domniilor sunt cei care ne încurajează sa ne urmăm aceste chemări interioare, sa facem ce simțim si sa mergem cu incredere in direcțiile in care ne îndeamnă sufletul.Ei lucreaza la nivel colectiv-individual si creează potriviri in timp si spațiu-sincronicitati prin care anumite situații si întâlniri intre oameni sa se produca.
Atunci cand facem ceea ce simțim clipă de clipă, vin de la sine toate oportunitatile, persoanele potrivite cu ajutorul carora avem șansa sa capatam noi experiențe, sa învățăm, sa ne punem in valoare si să creem numai bine peste tot in jurul nostru. Fiind noi înșine totul incepe sa capete sens, lucrurile curg firesc, totul se leagă intr-o perfectă armonie și așa ne dam seama ca suntem pe drumul cel bun.

DESPRE IDEEA DE EVOLUTIE SPIRITUALA-BINEFACERE SI JUDECATA


Astăzi trecând pe la un stand unde se facea vizualizarea si diagnosticarea aurei am simțit nevoia sa intreb ce anume mai exact arata acel aparat - o stare de moment sau ceva mai profund de atat? Tipa care se ocupa de diagnosticare mi-a explicat ca invelisurile din interiorul aurei arată gradul de evoluție spirituala al individului. De aici mi-a venit in minte intrebarea oare ce înseamnă pentru ea această măsurătoare in grade de evoluție spirituală? -dupa ce criterii judecam un om c-ar fi mai evoluat sau mai puțin evoluat spiritual si mai ales la ce oare ii folosește sa afle pe ce scară a evoluției se află? 
La modul general am observat ca această idee a luat amploare in randul celor preocupati de spiritualitate, a devenit ca un fel de ghid prin care alegem persoanele cărora sa le dăm importanță sau nu, lucrurile pe care merită sa le facem sau nu - acele chestii si persoane încărcate cu "vibrații înalte sau joase" 
Dumnezeu a pus in fiecare dintre noi ceva bun, fiecare are parte de un dar divin numai al lui care vine in completarea tuturor celorlalte daruri ale celorlalți. Unii pot avea darul bucuriei, al liniștii, al iubirii, al adevărului etc 
Omul cu bucurie in el il deschide si il ajută sa fie mai expansiv pe omul cu liniște si invers omul cu liniște il face sa se adune si sa fie mai centrat pe omul cu bucurie. Fiecare aduce ceva bun celuilalt chiar si prin simpla prezenta, ne completăm atunci cand suntem deschiși, cand darurile noastre ies la suprafață. Si tot noi suntem cei care ne putem stimula unii pe alții "sa ieșim la suprafață" , sa ieșim din noi. 
Un om care din diverse motive ajunge sa fie inchis in el are darurile stinse si in aparență poate avea manifestări asa zis inadmisibile, de om care "își da arama pe față" il putem cataloga ca fiind mai puțin evoluat spiritual si prin urmare sa-l respingem, sa-l marginalizam? Si daca intr-adevar zicem ca merită sa-i punem această etichetă ce șansă mai are omul ala sa iasă la suprafață daca nimeni nu vede binele din el? Spunându-i ca este inevoluat spiritual ar putea ajunge la concluzia ca are un handicap, c-ar fi nevrednic de aprecierile celor din jur si așa slabiciunea si neputința se accentuează.
Asta nu înseamnă desigur ca ar fi firesc sa permitem unui om care face rau(cum ar fi un bătăuș de pildă) sa se desfășoare liber ca până atunci, sa ingaduim si sa ne sacrificam băgându-i pe gât ideea de schimbare in bine atunci când este evident ca nu avem cu cine discuta-granița dintre binefacere si compromitere poate fi foarte mică. 
Cineva imi spunea ca oamenii bogați care isi dau din bogăție celor saraci ar putea fi numiți oameni evoluați >dar oare acesti bogați oferindu-le de-a gata condiții materiale saracilor fara sa schimbe ceva in ei ca sa-i ajute sa nu mai ajungă la saracie, nu cumva mai mult ii fac dependenți? Bogatul rămâne cu ideea ca a făcut ceva bun si chiar s-ar simți jignit sa vada ca eforturile lui nu sunt apreciate dar cauza pentru care s-a ajuns la problema sărăciei nu se rezolva ba chiar se poate înrăutăți încurajând perpetuarea unei atitudini si situații de slabiciune si neputință.
Ca si atunci cand apar niște probleme de sănătate si încercăm sa le "pansăm" cu medicamente, cu tratamente de toate felurile si vedem ca totuși boala nu trece pentru ca de fapt nu dam atenție cauzei ci doar efectului. 
Omul căruia i se spune ca este evoluat spiritual, ca are ceva mai mult decât ceilalți, ar putea crede ca isi este sieși suficient împreună cu cei asemeni lui, intrand intr-o stare de pasivitate in care uită sa mai fie deschis, sa se implice in relațiile cu ceilalți , eventual ignoră oamenii mai simpli care vin cu deschidere sau cu nevoi, creându-și o aură de superioritate, cat ar fi ea de ascunsă si subtil manifestată , e aproape irezistibil pentru om sa nu aibe această înclinație. 
Suntem foarte atenți la ce spun maeștrii învățătorii spirituali si toți cei care au dobândit popularitate in domeniul ăsta si avem tendința sa ne scape din vedere cat de plină de spirit poate fi simplitatea > sunt unii oameni simpli, poate chiar fara preocupări deosebite, spirituale, care nu ies in evidență prin nimic extravagant, de suprafață dar care au multe lucruri bune de transmis. 
Prin urmare de unde incepe si unde se termină ideea de evoluție spirituală? Nu cumva acest concept mai rau ne îndepărtează de noi înșine si de ceilalți?

AUTO-IROSIREA SI SACRIFICIUL DE SINE SUB MASCA EROISMULUI-PARTEA INTUNECATA A ASA ZISELOR VIRTUTI: RĂBDAREA-INGADUINȚA-TOLERANTA


Totul pornește de la o lipsă de incredere in sine. Cand nu avem incredere in noi ne lipsește starea de siguranță din care sa fim convinși ca putem face totdeauna mai bine pentru noi și ca merităm tot ce e mai bun, din bine in mai bine-avem senzația ca avem pretenții prea mari si ca toate visele noastre sunt doar niște basme-"sa revenim cu picioarele pe pământ" zicem noi - ce e aia fericire? așa ceva nu există, sau cel puțin nu pentru mult timp-"nimic nu e veșnic", "e prea bine sa fie adevărat" .
Această slabiciune ne paralizează energia si ne pune într-o poziție de supunere față de situațiile in care ne aflăm si față de tot ceea ce vine spre noi.
Si așa avem tendința ca din neincredere intr-un mai bine sa ne complacem in situații si relații distructive - care nu aduc nimic bun nici uneia dintre părțile angajate. Ne facem rau pana in momentul in care ne îmbolnăvim si cu toate astea continuăm sa toleram. Am întâlnit persoane care chiar cred le este dat sa sufere - ca face parte din bagajul lor karmic - fapt care ii ține si mai strans legati de acest lanț al auto-flagelarii dar probabil ca este si un mod inconștient de a găsi explicații, scuze pentru a-și justifica neputința si pasivitatea. Si ne hrănim această iluzie cu povești atrăgătoare in care sacrificiul de sine se ascunde sub frumoasa haină a eroismului, ne emoționează ideea de a ne pierde pe noi in avântul de a salva lumea din abisul intunericului, ne face sa ne simțim ca niște eroi-martiri, mândria se naște semeață in noi. Dar pe de altă parte nefiind noi înșine cu adevărat puternici inevitabil sfârșim prin a fi trași in același intuneric din care inițial vroiam sa-i scoatem pe unii. De aici si ideile unora ca "bunătatea e pentru fraieri","cu bunatatea nu ajungi nicăieri", "succesul nu e pentru oamenii buni" "nu faci nimic in viață cu bunătatea" etc
Si in intuneric fiind zicem ca tot ce ne-a rămas e doar speranța sau speranța moare ultima, si atunci așteptăm. 
Speranța este o atitudine pasivă,neconstructiva care ne face sa așteptăm sa ne pice salvarea din ceruri - poate se încumetă si Dumnezeu in mila lui infinită sa faca ceva sa ne scoată de acolo-mergem la biserică ne rugăm, aprindem lumânări, pupam icoane facem tot ce se cuvine numa sa-i câștigăm binevointa de a face o minune, poate se îndură pentru o clipă si trece cu vederea cât de "păcătoși" suntem. 
Vedem cum se destramă totul in jurul nostru - ne revoltă ce vedem in lume si începem sa ne întrebăm unde este acel Dumnezeu de care tot zic unii - nu se vede c-ar face ceva cu atatea probleme - cum poate sa permită asemenea nedreptăți, atrocități? Si atunci unii ajung la concluzia ca la ce bun ne mai pierdem vremea sa credem în existența unui Dumnezeu care nu face nimic pentru noi sa ne salveze? Ca și cum eforturile pe care le fac ingerii neîncetat să ne oprească din perseverența si încăpățânarea cu care continuăm sa mergem pe calea auto-distrugerii nu sunt suficiente, mai au si datoria sa ne ia fizic mâna si sa ne oprească. Păi daca pana si asta intră in atribuțiile Lui Dumnezeu unde mai este liberul nostru arbitru? 
Poate va veni un super erou asa cum am vrut sa fim noi candva sa ne salveze din tenebrele in care ne-am băgat si ne menținem tot noi. 
Precum femeia care deși e bătută constant de barbatul ei tot speră ca într-o zi se va schimba ceva. Nu o lasa inima de femeie iubitoare si credincioasă sa-l lase tocmai acuma, dupa ce a investit atata energie, eforturi in el, a crezut mereu ca ea e acea femeie erou mai specială și mai capabilă să-și schimbe in bine bărbatul-macar in felul ăsta sa creadă ca poate controla situația, si răbdarea o ajută sa persevereze.
Asa trece viața pe lângă ea si daca înainte mai spera ceva in cele din urmă renunță la orice gand c-ar fi ceva neregulă - incepe sa intre in sfera normalului nepăsarea, umilințele, jignirile, bătăile - incepe sa devina ceva firesc ca femeia sa se supună orice ar fi-este un semn de umilință si feminitate zic unii.
Rabdarea este de asemenea o atitudine pasivă, neconstructiva - însăși ideea de a răbda conține in sine o neacceptare, o revoltă, ceva ce înghițim si ținem in noi așteptând sa treacă de la sine fără sa luam atitudine. 
Tot ceea ce noi am fi tentați sa numim virtuți : răbdarea, toleranța, îngăduința sunt semne de capitulare, de resemnare, de cedare a puterii de control asupra propriei vieți si de lipsă de implicare activă. 
Degeaba avem deci mult bine in noi de dăruit daca il ripisim in direcții nepotrivite căci nu ramane nimic in urmă. Acolo unde observăm ca oricât ne-am stradui nu suntem apreciați si lucrurile nu se schimbă in bine pentru nimeni ne irosim darurile. Poate ca noi in timp ce ne pierdem vremea cu oameni cu care nu simțim ca facem diferența in bine din nici un punct de vedere, in jurul nostru ar putea exista alți oameni mult mai potriviți , oameni care sa fie capabili sa ne aprecieze si să ne puna in valoare,si noi la rândul nostru pe ei, prin ceea ce avem de daruit. 
Sa nu ne sacrificam viata si darurile acolo unde nu sunt bine primite căci nu-și vor găsi locul, rostul si nu vor clădi nimic bun pentru nimeni sau altfel spus: sa nu aruncăm diamantele la porci.

DESPRE EXPERIENȚĂ, GREȘEALĂ- SUCCES VS APARENTA NEDREPTATE


De multă vreme încoace am certitudinea ca orice dezechilibre, orice „nereguli” ce există in ființa noastră este firesc sa fie reflectate mai devreme sau mai târziu asupra corpului fizic sub forma diverselor probleme de sănătate. 
Incepand de la această credință m-am întrebat la un moment dat cum de unii oameni care, cu toate ca NU sunt niște oameni de suflet, care duc o viață goală in simțire, in sensibilitate, in conștiință asupra eventualului rau pe care il fac in jurul lor, ghidați dupa principiul egoismului, al ambițiilor superficiale orientate către sine (cum ar fi goana după bani, după a fi cel mai bun in concurență cu ceilalți, dupa a fi puternic controlându-i pe ceilalți, după acel „a avea” plin de aroganță si egoism) cum de, cu toate astea, sunt plini de energie, au putere fizică , sunt „sănătoși tun” cum s-ar spune?Pare nedrept pentru aceia care au vieți încărcate, cu dorințe si unele neîmpliniri sa aibe parte si de probleme fizice in timp ce alții rămân nepăsători la tot ce ii înconjoară . Sunt oameni care se străduiesc ca totul sa fie bine, se implică sufletește și cu toate astea par a fi in dezavantaj comparativ cu aceia care trăiesc fără prea multa conștiință și implicare de vreun fel.Ba chiar, judecând dupa situația de suprafață ai putea crede ca acei oameni neimplicati sunt mai fericiți, împliniți,reușesc sa se afirme in societate, au tot ce le trebuie, libertate si confort material , faimă și tot felul de privilegii.Ia uite ce om de succes, zicem noi, reușește sa-i fie bine fără mari eforturi. Problema este ca succesul lui este obținut pe cârca altora, din păcăleli si nedreptăți fără sa aibe procese de conștiință. De aici apare tendința multora de a renunța la sensibilitate si conștientă in favoarea unei vieți ce pare a fi mult mai avantajoasă,in care totul se învârte in jurul ambiției iar sufletul si conștiința nu mai înseamnă NIMIC.
De la cuvântul „NIMIC” mi-am dat seama de ce acești oameni sunt lipsiți de probleme fizice. Nesimtind NIMIC nici nu ai cum sa riști să-ți creezi probleme de vreun fel. Pentru ca NIMIC nu te mișcă, nimic nu produce bucurie sau suferință – sufletul este „împietrit” si nu mai reacționează, nici corpul fizic nu are cum să fie afectat in vreun fel si atunci se menține sănătos si plin de energie vitală. Un gen de energie primară,energia vieții, folosita doar in scopuri primare,ne depășindu-si condiția catre un nivel mai profund. Corpul fizic este intr-o stare perfectă dar sufletul si conștiința sunt nefolosite,sunt adormite. 
Atunci cand nu cuprinzi mai mult decat sfera materialului și nu ai pretenții la mai mult, nici nu au de unde sa apară neîmplinirile concretizate ulterior in boli. Boala este in primul rând un semn al unui preaplin nefolosit, o nevoie de ceva neimplinita. Cum ar fi nevoia de a iubi si de a fi iubit, nevoia de a fi lăsați sa fim adevărați fără constrângeri și de a-i lasă pe ceilalți la rândul lor sa fie ei înșiși etc
Un om pentru care trăirile sufletului și adevarul nu înseamnă nimic este ca un fotomodel perfect care nu conține nimic altceva decat frumusețea fizică. 
Nu se pot crea nevoi dintr-o lipsă : lipsă de iubire, lipsă de bucurie, lipsă de interes pentru adevăr etc
Era o poveste in care un om își dorea sa ajungă in rai alături de Dumnezeu dupa moarte și ca să se asigure ca obține acest privilegiu și-a propus sa găsească o modalitate prin care să nu mai păcătuiască, să iasa din lanțul karmic.Dar văzând ca în orice implicare, pornită chiar și din intenții pozitive, există mereu riscul de a greși, s-a gândit că soluția perfectă ar fi acea de a nu se mai implica in NIMIC. După moarte ajunge la poarta raiului unde i se spune ca nu poate intra pentru că nu și-a terminat treaba și ca este necesar sa se întoarcă pe Pământ. Iar el nu înțelege de ce i se întâmplă așa ceva? S-a străduit toată viața sa nu facă nimic rău.
Si tocmai asta era problema cea mai mare: acest NIMIC-neimplicarea. Noi nu venim pe Pământ sa ne izolăm de lume retrași intr-o peșteră din munți toata viața. Evoluția este un rezultat al experienței umane, de toate felurile, integrând toate aspectele vieții. Nu spune nimeni sa nu avem grijă de aspectul material atâta vreme cat nu devine un scop in sine si nu neglijam celelalte părți din noi ce așteaptă sa fie folosite si implinite.Este vorba doar de menținerea unui echilibru. 
Cu toate că oamenii cu vieți tumultoase, cu probleme de toate felurile par a fi cei care pierd, ei cel puțin, spre deosebire de oamenii goi pe interior si in acțiune, măcar au credința intr-un bine din care încearcă, experimentează – vorba aia „Numai cine nu trăiește nu greșește”
Prin urmare sa nu ne pierdem sufletul si sa nu renunțăm la conștiință crezand ca asa ducem o viață mai bună pentru ca nici cei care nu le mai au, deși poate par intruchiparea omului de succes, nu sunt cu adevărat împliniți.

-A FI NOI INȘINE=A FI ADEVARAȚI -


Expresia "a nu fi in+sine" arata o ieșire din starea naturală a sinelui nostru și putem sa ne dam seama ca însăși preocuparea legată de această temă dovedește faptul ca nu mai suntem expresia dreaptă/adevărată a ființei noastre.
Creându-ne tot felul de reguli de comportament, o grămadă de restricții la capitolul "cum trebuie si cum nu trebuie sa fii in societate" ne-am îndepărtat treptat de natura reala a ceea ce suntem.Am fost educați de mici ca trebuie sa facem unele lucruri spre binele nostru și nu ceea ce ne dorim noi, ca trebuie să ne afisam într-un fel față de anumiți oameni și nu așa cum suntem noi de fapt.Ni s-a implementat frica de a nu face față provocărilor lumii in care trăim dacă nu dăm din coate și nu devenim competitivi, din credința ca altfel nu ne găsim un loc, ca nu reușim sa ne afirmăm etc
Întotdeauna cuvântul "trebuie" ne-a deranjat, mai ales cand eram copii si această idee ne era încă străină ca sa o putem accepta voit, nu eram încurajați sa ne alegem singuri drumul, părinții nu au avut încredere niciodată in simțurile celor mici, le punea mereu piedici din grija excesivă sau frica de a nu-i vedea "ca se prăpădesc ". Si atunci se impune ideea "las' ca știu eu ce-i mai bine pentru tine" , opozița copiilor este chiar problematică pentru adulți, chiar profesori de pildă , care încurajează pe acei elevi obedienți,cuminți, care tac si fac cum li se spune fără sa pună prea multe întrebări, punându-i in colț pe de altă parte pe cei care ies din tipar ca niște "elevi neastâmpărați sau elevi problemă". Și nu se pune problema de a permite acel gen de libertate care o încalcă pe a celorlalți, cu lipsă de respect si bun simț, dar uneori educația sau exprimarea de sine de orice fel este necesar să fie făcută într-o formă naturală, firească, fără impuneri pentru a nu încălca libera alegere si gandire a celuilalt. Impunându-i ceva, omul nu va face acel ceva decat din supunere si nu din propria dorință interioară, adevărată. Se face că înțelege, ca se "conformează" dar in realitate ori se revoltă până se îmbolnăvește in unele cazuri, ori se resemnează. Etapa in care ajungem să ne resemnăm, să renunțăm de tot este partea cea mai tristă, este începutul unei morți interioare. In fond chiar uitându-ne la istorie ne putem da seama ca omenirea numai când a avut curajul sa se revolte împotriva unor condiții nedrepte pentru libertate a și reusit in cele din urmă să mai elimine din condiționările absurde ale acesteia.
Cum este libertatea sexuală care mult timp a fost si este considerată in continuare o tema controversată de la dezvoltarea creștinismului incoace.
Sunt unele femei (si poate chiar bărbați) mai ales care încă au rămas cu ideea ca sexualitatea este ceva murdar și își resping, își înfrânează astfel de porniri, manifestări instinctuale. Cu toate ca au multă energie sexuală in ele care așteaptă sa fie împlinită, pusă in mișcare ele își reprima dorințele din frica de a nu fi considerate "curve", de a nu păcătui, de a-și crea o aură de castitate, puritate etc
In cel mai bun caz își aleg partenerul avand ca prim criteriu acest gen de auto-satisfacere și nici atunci nu au curajul de admite acest lucru.
Nu ne lăsăm pe noi înșine si pe ceilalți să fie si să facă ce ii îndeamnă sufletul,conștiința, instinctele- sa ne alegem si sa ne urmăm spontan trăirile, dorințele, preocupările, aspirațiile, relațiile.
Dar niciodată indiferent care ar fi realitatea, nu ne putem ascunde adevărul in totalitate.Va veni o vreme cand omul sau oamenii cu care chiar ne vom dori o relație apropiată ne vor descoperi mai devreme sau mai târziu așa cum suntem in intimitatea ființei noastre. Chiar nevoia exagerată de intimitate demonstrează existența a ceva ce vrem sa ascundem.
Si tocmai cu cei mai apropiați oameni avem tendința sa nu fim sinceri, din frica de a nu-i răni, dezamăgi, indispune etc Dar această tendință ne îndepărtează unii de alții de fapt, pentru că nu putem construi ceva solid unde baza de încredere reciprocă este slabă. Este ca o casă cu fundație fragilă, oricând se poate dărâma.
Atunci cand ne abținem sa ne exprimăm, chit ca e vorba de lucruri asa zis "pozitive" sau "negative" -iubire,impresii, bucurii,gânduri, nevoi, nemulțumiri, mânie, tristețe etc toate acestea nu dispar, ele rămân in noi și se adună iar la un moment dat vor ieși sub o formă sau alta, printr-o izbucnire ce pare nefirească - ne îmbolnăvim si nu știm de ce, avem ieșiri violente și nu știm de ce, plângem sau intrăm in depresie din senin si nu știm de ce etc
Nerespectandu-ne, nemanifestându-ne chemarile si pornirile interioare ne creăm singuri un handicap ce se reflectă ulterior in toate aspectele vieții noastre - alegerile pe care le facem - carieră, relații,sănătate, activități de toate felurile.
Daca nu suntem obișnuiți de pildă sa facem alegeri singuri, independente pentru ca niciodată nu am fost lăsați si nu ne-am lăsat să facem cum simțim vom constata ca avem o problema de incredere si hotărâre pe parcursul vieții - vom simți mereu nevoia sa-i punem pe alții să-și asume această responsabilitate in locul nostru, ne facem dependenți.
Ajungem sa ne întrebăm daca ceea ce facem cu noi ne reprezintă cu adevarat sau nu: slujba la care lucrăm, relațiile in care ne angajam,modul nostru de a percepe viața și rostul ei si in final toate deciziile pe care le luăm clipă de clipă. Nu cumva propria identitate se lasă umbrită de vocile celorlalți?- Vocea părinților, a fraților, a lumii in care trăim.
Credința ca tot ceea vine din noi in mod natural este neregulă ne îndepărtează de noi, ne golește de identitate si conținut propriu.
Si pana la urmă este o tensiune ca oriunde ai fi sa te conformezi și să ascunzi ceea ce ești cu adevărat iar această preocupare continuă ne blochează capacitatea de a ne bucura de viață , devenim goi, reci, triști, mânioși etc
In concluzie este păcat sa ne compromitem sub orice formă riscând sa nu mai știm cine suntem si ce vrem căci devenim ca un vas in derivă, fragil la orice provocări - să avem curajul de a ne trăi viața asa cum ne îndeamnă sufletul si conștiința cu incredere pentru că ele nu ne inseala si nu ne mint niciodată. Și până la urmă fiind noi înșine puternici la nivel individual vom reuși sa ne armonizam intre noi și la nivel colectiv, creând relații sănătoase, bazate pe sinceritate.

KARMA-LEGEA CAUZEI SI A EFECTULUI-JUSTIȚIA DIVINĂ


Justiția divină nu are nimic de-a face cu un schimb de răsplata/pedeapsa așa cum am fi tentați sa credem. Nu este vorba despre a pune in balanță binele si răul făcut de noi in această viață și in funcție de asta avem dreptul la intrarea in rai sau nu. Acea balanță a Arhanghelului Mihail ne vorbește despre menținerea unui echilibru in noi înșine și in relație cu ceilalți.
Acest echilibru este important pentru implinirea noastră ca reprezentanți individualizați ai lui Dumnezeu si pentru împlinirea noastră la nivel de colectiv. Nu El este cel care ne judecă și in funcție de ce concluzie trage ne acceptă mai mult sau mai puțin. Noi suntem proprii noștrii judecători. Noi suntem cei care avem responsabilitatea de a realiza atunci când ne îndepărtăm de noi înșine (și prin urmare de Dumnezeu) si conștientizând ca o luăm intr-o direcție greșită sa ne asumam consecințele cu maturitate .
Iar atunci cand nu suntem in echilibru cu noi înșine se întâmplă sa creem dezechilibre si in jurul nostru.
De exemplu ne putem propune într-o viață ca împreună cu unul sau mai multe suflete apropiate noua sa propagam bine in jurul nostru sub o formă sau alta contribuind la evoluția omenirii fiind conștienți ca împreună suntem mai puternici si că avem o influență mai mare. Iar daca se întâmplă ca din diverse dezechilibre interioare legătura dintre noi și acele suflete sa slăbească in plan fizic, nu mai reușim sa ne împlinim rostul pentru care ne-am încarnat, sau cel puțin nu la același nivel.
Rămânem deci cu o datorie față de noi înșine, față de acele suflete, si față de lumea in care trăim.Asta este unul din aspectele datoriei karmice-o misiune pe care ne-o asumăm dar nu reușim sa o îndeplinim.Si incercam sa venim viata dupa viata , intalnindu-ne cu aceiasi oamenii fata de care am ramas datori , dandu-ne inca o sansa sa ducem la capat ce-am inceput.
NOI decidem momentul in care ne încarnam in funcție de nevoile noastre in strânsă legătură cu nevoile celorlalți si ale lumii in care trăim in acelasi timp. Așa decidem in ce perioada de timp din evoluția omenirii este necesară intervenția noastra directă,de prezenta noastră fizică in ea.
Dacă trăim o viață in care ne-am pus mereu pe noi in față ignorând nevoile celorlalți vom avea datoria de a învața lecția daruirii de sine. Sa învățăm sa-i punem și pe alții in valoare in afara intereselor egoiste. Un om puternic pildă, din mândrie poate ajunge să-i supună pe cei din jurul lui, din falsa credință ca doar asa își mențin puterea, nelăsându-i pe ceilalți sa devină puternici. Și ajunge să-i facă pe alții sa nu mai aibe incredere in ei, sa fie slabi si să depindă de ei, cei puternici-e un fel de sclavie mai mult sau mai puțin subtilă.
Cei puternici vor avea datoria față de cei slabi să le redea puterea si încrederea in ei prin propriul exemplu, renunțând la nevoia egocentrica de dominare.
Dacă trăim o viață in care punem mereu binele altora înainte de binele nostru rămânem cu o datorie față de noi înșine și il îndatoram si pe cel/pe cei care profită de acest lucru. Un om care lasă de la el și își ignoră propriile nevoi nu va reuși sa se împlinească ca individ.Nu-si da voie sa fie el însuși si sa fie in acord cu propriul adevăr din dorința de a nu deranja, de a nu supăra pe ceilalți, de a-i vedea mulțumiți . Și asa rămân lucruri nespuse, nefăcute, nearătate . Astfel de oameni se lasă folosiți de cei din jurul lor din dorința de a păstra pacea si liniștea, din credința că așa fac mai bine etc Oamenii care ii folosesc vor avea datoria sa învețe de la ei lecția daruirii de sine si sa-i ajute să-și recapete puterea individuală si echilibrul.Si ei au de asemenea datoria față de ei înșiși sa iasă din acest obicei de a se auto-supune.
Intre supus si cel care supune se creează o legătură karmica amandoi avand necesitatea de a se echilibra reciproc si a trece dincolo de relația de nevoie a unuia de celalalt.
Dacă reușesc sa restabilească această armonie se rupe lanțul dependenței dintre ei si dintr-o relație bazată pe nevoie se transforma într-o relație libera,fara conditionari. Asta nu înseamnă ca se despart si relația se sfârșește acolo, poate însă continua pe un alt nivel, acela de egalitate si parteneriat in implinirea unui rost mai mare decât propriile lor interese individuale ale unuia față de celălalt.
(Menționez faptul că eu am expus o viziune asupra karmei printr-un exemplu extrem, sugestiv(a supune si a fi supus) neinsemnand ca asta se aplică la toate cazurile - sunt si alte tipuri de datorii karmice mult mai subtile cum sunt relațiile de dependență dintre mamă si copil, iubită iubit, frați etc - care din diverse frici ajung sa se domine reciproc.)
Dreptatea este nevoia de păstrare a unui circuit firesc, echilibrat intre noi si lume de recepție-emisie, primire-dăruire, yin-yang.
Asumarea Karmei - adică a oricarui impact de orice fel pe care il avem asupra noastră si asupra lumii înconjurătoare este un semn de maturizare.
In datoria karmica este vorba de bunăvoința de a ne ajuta unul pe altul sa redevenim "întregi" sau de a redeveni noi insine, nu de o obligație împovărătoare. Cel puțin asa vedem noi lucrurile înainte de a ne naște pe Pământ.