Expresia "a nu fi in+sine" arata o ieșire din starea naturală a sinelui nostru și putem sa ne dam seama ca însăși preocuparea legată de această temă dovedește faptul ca nu mai suntem expresia dreaptă/adevărată a ființei noastre.
Creându-ne tot felul de reguli de comportament, o grămadă de restricții la capitolul "cum trebuie si cum nu trebuie sa fii in societate" ne-am îndepărtat treptat de natura reala a ceea ce suntem.Am fost educați de mici ca trebuie sa facem unele lucruri spre binele nostru și nu ceea ce ne dorim noi, ca trebuie să ne afisam într-un fel față de anumiți oameni și nu așa cum suntem noi de fapt.Ni s-a implementat frica de a nu face față provocărilor lumii in care trăim dacă nu dăm din coate și nu devenim competitivi, din credința ca altfel nu ne găsim un loc, ca nu reușim sa ne afirmăm etc
Creându-ne tot felul de reguli de comportament, o grămadă de restricții la capitolul "cum trebuie si cum nu trebuie sa fii in societate" ne-am îndepărtat treptat de natura reala a ceea ce suntem.Am fost educați de mici ca trebuie sa facem unele lucruri spre binele nostru și nu ceea ce ne dorim noi, ca trebuie să ne afisam într-un fel față de anumiți oameni și nu așa cum suntem noi de fapt.Ni s-a implementat frica de a nu face față provocărilor lumii in care trăim dacă nu dăm din coate și nu devenim competitivi, din credința ca altfel nu ne găsim un loc, ca nu reușim sa ne afirmăm etc
Întotdeauna cuvântul "trebuie" ne-a deranjat, mai ales cand eram copii si această idee ne era încă străină ca sa o putem accepta voit, nu eram încurajați sa ne alegem singuri drumul, părinții nu au avut încredere niciodată in simțurile celor mici, le punea mereu piedici din grija excesivă sau frica de a nu-i vedea "ca se prăpădesc ". Si atunci se impune ideea "las' ca știu eu ce-i mai bine pentru tine" , opozița copiilor este chiar problematică pentru adulți, chiar profesori de pildă , care încurajează pe acei elevi obedienți,cuminți, care tac si fac cum li se spune fără sa pună prea multe întrebări, punându-i in colț pe de altă parte pe cei care ies din tipar ca niște "elevi neastâmpărați sau elevi problemă". Și nu se pune problema de a permite acel gen de libertate care o încalcă pe a celorlalți, cu lipsă de respect si bun simț, dar uneori educația sau exprimarea de sine de orice fel este necesar să fie făcută într-o formă naturală, firească, fără impuneri pentru a nu încălca libera alegere si gandire a celuilalt. Impunându-i ceva, omul nu va face acel ceva decat din supunere si nu din propria dorință interioară, adevărată. Se face că înțelege, ca se "conformează" dar in realitate ori se revoltă până se îmbolnăvește in unele cazuri, ori se resemnează. Etapa in care ajungem să ne resemnăm, să renunțăm de tot este partea cea mai tristă, este începutul unei morți interioare. In fond chiar uitându-ne la istorie ne putem da seama ca omenirea numai când a avut curajul sa se revolte împotriva unor condiții nedrepte pentru libertate a și reusit in cele din urmă să mai elimine din condiționările absurde ale acesteia.
Cum este libertatea sexuală care mult timp a fost si este considerată in continuare o tema controversată de la dezvoltarea creștinismului incoace.
Sunt unele femei (si poate chiar bărbați) mai ales care încă au rămas cu ideea ca sexualitatea este ceva murdar și își resping, își înfrânează astfel de porniri, manifestări instinctuale. Cu toate ca au multă energie sexuală in ele care așteaptă sa fie împlinită, pusă in mișcare ele își reprima dorințele din frica de a nu fi considerate "curve", de a nu păcătui, de a-și crea o aură de castitate, puritate etc
In cel mai bun caz își aleg partenerul avand ca prim criteriu acest gen de auto-satisfacere și nici atunci nu au curajul de admite acest lucru.
Nu ne lăsăm pe noi înșine si pe ceilalți să fie si să facă ce ii îndeamnă sufletul,conștiința, instinctele- sa ne alegem si sa ne urmăm spontan trăirile, dorințele, preocupările, aspirațiile, relațiile.
Dar niciodată indiferent care ar fi realitatea, nu ne putem ascunde adevărul in totalitate.Va veni o vreme cand omul sau oamenii cu care chiar ne vom dori o relație apropiată ne vor descoperi mai devreme sau mai târziu așa cum suntem in intimitatea ființei noastre. Chiar nevoia exagerată de intimitate demonstrează existența a ceva ce vrem sa ascundem.
Si tocmai cu cei mai apropiați oameni avem tendința sa nu fim sinceri, din frica de a nu-i răni, dezamăgi, indispune etc Dar această tendință ne îndepărtează unii de alții de fapt, pentru că nu putem construi ceva solid unde baza de încredere reciprocă este slabă. Este ca o casă cu fundație fragilă, oricând se poate dărâma.
Atunci cand ne abținem sa ne exprimăm, chit ca e vorba de lucruri asa zis "pozitive" sau "negative" -iubire,impresii, bucurii,gânduri, nevoi, nemulțumiri, mânie, tristețe etc toate acestea nu dispar, ele rămân in noi și se adună iar la un moment dat vor ieși sub o formă sau alta, printr-o izbucnire ce pare nefirească - ne îmbolnăvim si nu știm de ce, avem ieșiri violente și nu știm de ce, plângem sau intrăm in depresie din senin si nu știm de ce etc
Nerespectandu-ne, nemanifestându-ne chemarile si pornirile interioare ne creăm singuri un handicap ce se reflectă ulterior in toate aspectele vieții noastre - alegerile pe care le facem - carieră, relații,sănătate, activități de toate felurile.
Daca nu suntem obișnuiți de pildă sa facem alegeri singuri, independente pentru ca niciodată nu am fost lăsați si nu ne-am lăsat să facem cum simțim vom constata ca avem o problema de incredere si hotărâre pe parcursul vieții - vom simți mereu nevoia sa-i punem pe alții să-și asume această responsabilitate in locul nostru, ne facem dependenți.
Ajungem sa ne întrebăm daca ceea ce facem cu noi ne reprezintă cu adevarat sau nu: slujba la care lucrăm, relațiile in care ne angajam,modul nostru de a percepe viața și rostul ei si in final toate deciziile pe care le luăm clipă de clipă. Nu cumva propria identitate se lasă umbrită de vocile celorlalți?- Vocea părinților, a fraților, a lumii in care trăim.
Credința ca tot ceea vine din noi in mod natural este neregulă ne îndepărtează de noi, ne golește de identitate si conținut propriu.
Si pana la urmă este o tensiune ca oriunde ai fi sa te conformezi și să ascunzi ceea ce ești cu adevărat iar această preocupare continuă ne blochează capacitatea de a ne bucura de viață , devenim goi, reci, triști, mânioși etc
In concluzie este păcat sa ne compromitem sub orice formă riscând sa nu mai știm cine suntem si ce vrem căci devenim ca un vas in derivă, fragil la orice provocări - să avem curajul de a ne trăi viața asa cum ne îndeamnă sufletul si conștiința cu incredere pentru că ele nu ne inseala si nu ne mint niciodată. Și până la urmă fiind noi înșine puternici la nivel individual vom reuși sa ne armonizam intre noi și la nivel colectiv, creând relații sănătoase, bazate pe sinceritate.
Cum este libertatea sexuală care mult timp a fost si este considerată in continuare o tema controversată de la dezvoltarea creștinismului incoace.
Sunt unele femei (si poate chiar bărbați) mai ales care încă au rămas cu ideea ca sexualitatea este ceva murdar și își resping, își înfrânează astfel de porniri, manifestări instinctuale. Cu toate ca au multă energie sexuală in ele care așteaptă sa fie împlinită, pusă in mișcare ele își reprima dorințele din frica de a nu fi considerate "curve", de a nu păcătui, de a-și crea o aură de castitate, puritate etc
In cel mai bun caz își aleg partenerul avand ca prim criteriu acest gen de auto-satisfacere și nici atunci nu au curajul de admite acest lucru.
Nu ne lăsăm pe noi înșine si pe ceilalți să fie si să facă ce ii îndeamnă sufletul,conștiința, instinctele- sa ne alegem si sa ne urmăm spontan trăirile, dorințele, preocupările, aspirațiile, relațiile.
Dar niciodată indiferent care ar fi realitatea, nu ne putem ascunde adevărul in totalitate.Va veni o vreme cand omul sau oamenii cu care chiar ne vom dori o relație apropiată ne vor descoperi mai devreme sau mai târziu așa cum suntem in intimitatea ființei noastre. Chiar nevoia exagerată de intimitate demonstrează existența a ceva ce vrem sa ascundem.
Si tocmai cu cei mai apropiați oameni avem tendința sa nu fim sinceri, din frica de a nu-i răni, dezamăgi, indispune etc Dar această tendință ne îndepărtează unii de alții de fapt, pentru că nu putem construi ceva solid unde baza de încredere reciprocă este slabă. Este ca o casă cu fundație fragilă, oricând se poate dărâma.
Atunci cand ne abținem sa ne exprimăm, chit ca e vorba de lucruri asa zis "pozitive" sau "negative" -iubire,impresii, bucurii,gânduri, nevoi, nemulțumiri, mânie, tristețe etc toate acestea nu dispar, ele rămân in noi și se adună iar la un moment dat vor ieși sub o formă sau alta, printr-o izbucnire ce pare nefirească - ne îmbolnăvim si nu știm de ce, avem ieșiri violente și nu știm de ce, plângem sau intrăm in depresie din senin si nu știm de ce etc
Nerespectandu-ne, nemanifestându-ne chemarile si pornirile interioare ne creăm singuri un handicap ce se reflectă ulterior in toate aspectele vieții noastre - alegerile pe care le facem - carieră, relații,sănătate, activități de toate felurile.
Daca nu suntem obișnuiți de pildă sa facem alegeri singuri, independente pentru ca niciodată nu am fost lăsați si nu ne-am lăsat să facem cum simțim vom constata ca avem o problema de incredere si hotărâre pe parcursul vieții - vom simți mereu nevoia sa-i punem pe alții să-și asume această responsabilitate in locul nostru, ne facem dependenți.
Ajungem sa ne întrebăm daca ceea ce facem cu noi ne reprezintă cu adevarat sau nu: slujba la care lucrăm, relațiile in care ne angajam,modul nostru de a percepe viața și rostul ei si in final toate deciziile pe care le luăm clipă de clipă. Nu cumva propria identitate se lasă umbrită de vocile celorlalți?- Vocea părinților, a fraților, a lumii in care trăim.
Credința ca tot ceea vine din noi in mod natural este neregulă ne îndepărtează de noi, ne golește de identitate si conținut propriu.
Si pana la urmă este o tensiune ca oriunde ai fi sa te conformezi și să ascunzi ceea ce ești cu adevărat iar această preocupare continuă ne blochează capacitatea de a ne bucura de viață , devenim goi, reci, triști, mânioși etc
In concluzie este păcat sa ne compromitem sub orice formă riscând sa nu mai știm cine suntem si ce vrem căci devenim ca un vas in derivă, fragil la orice provocări - să avem curajul de a ne trăi viața asa cum ne îndeamnă sufletul si conștiința cu incredere pentru că ele nu ne inseala si nu ne mint niciodată. Și până la urmă fiind noi înșine puternici la nivel individual vom reuși sa ne armonizam intre noi și la nivel colectiv, creând relații sănătoase, bazate pe sinceritate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu