DIFERENȚA DINTRE MILĂ ȘI COMPASIUNE

Mila provine dintr-o senzație de superioritate mai evidentă sau mai subtilă față de cel care credem noi că se află in dezavantaj, pe o poziție de slăbiciune.

Avem tendința să credem că dacă noi avem mai mult din ceva si observăm pe cineva că nu are mai deloc acel ceva, că avem în față o ființă slabă, impotentă.
Poate să nu fie vorba neapărat de bani, de avuții materiale.
Mila se manifestă și față de alte aspecte: prostia, urâțenia, boala, sclavia, suferința sentimentală sau de alte naturi etc
Mila, deși se arată sensibilă în aparențe față de suferința din jurul ei în realitate își hrănește senzația de superioritate cu ea. Este depedenta de suferința din jurul ei și este direct interesată sa o mențină pentru a rămâne cea superioară si "adorata" de toată lumea.

Așa zisul bogat vine cu limuzina pe cloaca de mizerie și sărăcie. Își ridică piciorușele si degețelele discret deasupra glodului în care stau porcii si găinile din sat. Îi repugnă ceea ce vede, miroase și simte pentru că el a fost crescut in puf, într-o vilă cu toate condițiile și nu este obișnuit nimic din toate astea. Văzând cat sunt de amărâți sătenii se încumetă totuși din preamilostenia lui să le dea si lor din bogăția lui.
Se vede mândru printre ei pentru ca el are ceva ce ei nu au. Dacă ar vrea el cu adevărat să ii ajute să nu mai fie "saraci", față de cine ar mai avea termen de comparație care să-l mențină sus pe piedestal?

Țăranul crezând și el din educație că paradisul este la oraș ii pupă picioarele orășeanului bogat,se gudură pe lângă el, se umilește, doar doar ar mai obține de la el o bucată de "fericire"

Dar de unde știe așa zisul bogat ca țăranul in simplitatea lui nu este cumva chiar mai bogat decât el din anumite puncte de vedere?
De unde știm noi că ceea ce judecăm a fi oameni urâți nu au dincolo de fizic alte bogății?
De unde știm noi că dincolo de o față perfectă, cu o viață aparent perfectă nu ascunde și ea neîmpliniri si suferințe?

Zicem despre africani ca sunt niște oameni loviți de soartă, de ghinioane,că sunt demni de milă.
Dar ei sunt responsabili față de imaginea situația, poziția pe care și-au creat-o in raport cu europenii, americanii de-a lungul istoriei.
Au avut tot timpul de ales să se unească intre ei și să găsească soluții la problema colonizării-să-si găsească puterea si încrederea in ei și unii in alții. Să aibe o bază unii in alții.
Ei au ales totuși frica:să plece capul, sa se supună,să rămână dezbinați.

Sunt părinți care nu au încredere în puterea copilului de a se descurca. Ei cred ca il iubesc cu adevărat sufocandu-l și nelăsându-l liber să facă si singur anumite lucruri din frică - dacă pătește ceva?
Membrii familiei și iubiții au tendința sa se "țină sub papuc"și să se facă dependenți unii de alții din frica de a nu fi părăsiți.

Să nu judecăm oamenii după o aparentă slăbiciune căci ei au de fapt in ei puterea de care au nevoie.
Nimeni nu s-a născut mai slab decât altul, fiecare avem calitățile necesare prin care să reușim ce ne propunem într-o viață.
Nu ne-am fi încarnat dacă nu știam că avem tot ce ne trebuie pentru a reuși. Dumnezeu nu este sadic și nici noi masochiști.

Mila prin urmare nu vede potențialul din oameni dar aici intervine compasiunea.
Compasiunea este cea care se conectează la potențialul din celălalt.
Ea vede toate calitățile ce zac in stare latentă în interiorul nostru.
Ea își dorește să le scoată la lumină, să se arate în toată splendoarea lor.
Compasiunea se implică activ, încearcă să trezească in celălalt toată încrederea, curajul, iubirea,cunoașterea de sine de care are nevoie pentru a ieși la suprafață.
Ea nu își dorește să creeze dependență. Din contră, ea vrea să redea independența, libertatea, puterea.

Dumnezeu nu vrea să ne știe dependenți de El: de Pământ pentru resurse si hrană,de protecția Lui de fiecare dată când nu suntem atenți și ne băgăm in probleme.
El nu-și dorește să ne știe tot timpul ca niște copii veșnic nevoiași, iresponsabili, răzgâiati, așteptând de la El să ne dea tot timpul ce vrem și sa ne scoată din belele.
El vrea să ne vadă puternici, pe picioarele noastre, în deplină maturitate, responsabilitate pentru ceea ce suntem și facem.

Așa cum un părinte își ocrotește copilul la inceput, îl educă, îl ajută sa se pună in valoare îl sfătuiește din propria experiență în ceea ce are de făcut pentru a se descurca singur iar mai apoi când il vede ca este pregătit ii da drumul în lume.
Dacă îl vede că reușește pentru el e o împlinire și o bucurie.