AUTO-IROSIREA SI SACRIFICIUL DE SINE SUB MASCA EROISMULUI-PARTEA INTUNECATA A ASA ZISELOR VIRTUTI: RĂBDAREA-INGADUINȚA-TOLERANTA

Totul pornește de la o lipsă de incredere in sine. Cand nu avem incredere in noi ne lipsește starea de siguranță din care sa fim convinși ca putem face totdeauna mai bine pentru noi și ca merităm tot ce e mai bun, din bine in mai bine-avem senzația ca avem pretenții prea mari si ca toate visele noastre sunt doar niște basme-"sa revenim cu picioarele pe pământ" zicem noi - ce e aia fericire? așa ceva nu există, sau cel puțin nu pentru mult timp-"nimic nu e veșnic", "e prea bine sa fie adevărat" .
Această slabiciune ne paralizează energia si ne pune într-o poziție de supunere față de situațiile in care ne aflăm si față de tot ceea ce vine spre noi.
Si așa avem tendința ca din neincredere intr-un mai bine sa ne complacem in situații si relații distructive - care nu aduc nimic bun nici uneia dintre părțile angajate. Ne facem rau pana in momentul in care ne îmbolnăvim si cu toate astea continuăm sa toleram. Am întâlnit persoane care chiar cred le este dat sa sufere - ca face parte din bagajul lor karmic - fapt care ii ține si mai strans legati de acest lanț al auto-flagelarii dar probabil ca este si un mod inconștient de a găsi explicații, scuze pentru a-și justifica neputința si pasivitatea. Si ne hrănim această iluzie cu povești atrăgătoare in care sacrificiul de sine se ascunde sub frumoasa haină a eroismului, ne emoționează ideea de a ne pierde pe noi in avântul de a salva lumea din abisul intunericului, ne face sa ne simțim ca niște eroi-martiri, mândria se naște semeață in noi. Dar pe de altă parte nefiind noi înșine cu adevărat puternici inevitabil sfârșim prin a fi trași in același intuneric din care inițial vroiam sa-i scoatem pe unii. De aici si ideile unora ca "bunătatea e pentru fraieri","cu bunatatea nu ajungi nicăieri", "succesul nu e pentru oamenii buni" "nu faci nimic in viață cu bunătatea" etc
Si in intuneric fiind zicem ca tot ce ne-a rămas e doar speranța sau speranța moare ultima, si atunci așteptăm. 
Speranța este o atitudine pasivă,neconstructiva care ne face sa așteptăm sa ne pice salvarea din ceruri - poate se încumetă si Dumnezeu in mila lui infinită sa faca ceva sa ne scoată de acolo-mergem la biserică ne rugăm, aprindem lumânări, pupam icoane facem tot ce se cuvine numa sa-i câștigăm binevointa de a face o minune, poate se îndură pentru o clipă si trece cu vederea cât de "păcătoși" suntem. 
Vedem cum se destramă totul in jurul nostru - ne revoltă ce vedem in lume si începem sa ne întrebăm unde este acel Dumnezeu de care tot zic unii - nu se vede c-ar face ceva cu atatea probleme - cum poate sa permită asemenea nedreptăți, atrocități? Si atunci unii ajung la concluzia ca la ce bun ne mai pierdem vremea sa credem în existența unui Dumnezeu care nu face nimic pentru noi sa ne salveze? Ca și cum eforturile pe care le fac ingerii neîncetat să ne oprească din perseverența si încăpățânarea cu care continuăm sa mergem pe calea auto-distrugerii nu sunt suficiente, mai au si datoria sa ne ia fizic mâna si sa ne oprească. Păi daca pana si asta intră in atribuțiile Lui Dumnezeu unde mai este liberul nostru arbitru? 
Poate va veni un super erou asa cum am vrut sa fim noi candva sa ne salveze din tenebrele in care ne-am băgat si ne menținem tot noi. 
Precum femeia care deși e bătută constant de barbatul ei tot speră ca într-o zi se va schimba ceva. Nu o lasa inima de femeie iubitoare si credincioasă sa-l lase tocmai acuma, dupa ce a investit atata energie, eforturi in el, a crezut mereu ca ea e acea femeie erou mai specială și mai capabilă să-și schimbe in bine bărbatul-macar in felul ăsta sa creadă ca poate controla situația, si răbdarea o ajută sa persevereze.
Asa trece viața pe lângă ea si daca înainte mai spera ceva in cele din urmă renunță la orice gand c-ar fi ceva neregulă - incepe sa intre in sfera normalului nepăsarea, umilințele, jignirile, bătăile - incepe sa devina ceva firesc ca femeia sa se supună orice ar fi-este un semn de umilință si feminitate zic unii.
Rabdarea este de asemenea o atitudine pasivă, neconstructiva - însăși ideea de a răbda conține in sine o neacceptare, o revoltă, ceva ce înghițim si ținem in noi așteptând sa treacă de la sine fără sa luam atitudine. 
Tot ceea ce noi am fi tentați sa numim virtuți : răbdarea, toleranța, îngăduința sunt semne de capitulare, de resemnare, de cedare a puterii de control asupra propriei vieți si de lipsă de implicare activă. 
Degeaba avem deci mult bine in noi de dăruit daca il ripisim in direcții nepotrivite căci nu ramane nimic in urmă. Acolo unde observăm ca oricât ne-am stradui nu suntem apreciați si lucrurile nu se schimbă in bine pentru nimeni ne irosim darurile. Poate ca noi in timp ce ne pierdem vremea cu oameni cu care nu simțim ca facem diferența in bine din nici un punct de vedere, in jurul nostru ar putea exista alți oameni mult mai potriviți , oameni care sa fie capabili sa ne aprecieze si să ne puna in valoare,si noi la rândul nostru pe ei, prin ceea ce avem de daruit. 
Sa nu ne sacrificam viata si darurile acolo unde nu sunt bine primite căci nu-și vor găsi locul, rostul si nu vor clădi nimic bun pentru nimeni sau altfel spus: sa nu aruncăm diamantele la porci.