GÂNDIREA POZITIVĂ-LA GRANIȚA DINTRE OPTIMISM ȘI INCONȘTIENȚĂ

In lumea în care trăim oamenii par a avea nevoie de un imbold, de o susținere pentru a-și putea duce viața în continuare fără conflicte interioare. Sunt multe situații neplăcute în viețile oamenilor ce par a nu avea alte soluții decât.. gândirea pozitivă!

Am fi tentați să credem că nu poți sa-i spui unui om care a stat mulți ani într-o relație, stil de viață, atitudine, job care nu il avantajează, ba chiar il mențin într-un proces constant de auto-distrugere - că nu face bine ceea ce face și ar fi bine că își reconsidere alegerile. Este ca și cum ai lua omului craca de sub picioare,toată baza existenței lui.

De multe ori avem tendința să respingem oamenii care fac genul ăsta de observații sau chiar propriile gânduri interioare. Le eliminăm din viața noastră încercând să ne auto convingem că nu au dreptate. Ne tragem obloanele, ne punem dopuri în urechi, nu vrem să știm și sa auzim nimic care ar putea să desființeze credințele și obișnuitele noastre de până atunci. Este prea inconfortabil si dureros.
Cu ce mai rămânem noi dacă ne-am pune problema să și ascultăm ce ne zice conștiința si cei din jur? Rămânem goi, săraci, ne facem "de rușine".

Preferabil să ne mințim pe noi înșine să credem că merge și asa sau altfel spus : să gândim pozitiv.

Chiar dacă gândind cu mintea pozitiv ființa noastră e plină de alt gen de emoții care ne alertează că ceva nu e in regulă preferăm să le respingem, să le împingem in subconștient pentru a nu sta in calea fericirii si succesului nostru:frica, îndoiala și tot ce ține de sensibilitatea noastră emoțională pe care o avem de mici copii.

Însă nu ne dăm seama ca tot ceea respingem din noi rămâne totuși acolo sub forma neîmplinirilor, frustrărilor și sub forma realității neplăcute a consecințelor.

Atât de fragili suntem și ușor de deranjat încât este mai bine pentru noi să ne luăm o măsură de falsă protecție - orgoliul.
Ne propunem să devenim oameni de piatră crezând ca altfel nu putem rezista într-o lume așa dură.

Însă fiind opaci stingem lumina sufletului și a conștiinței punând la putere mintea-care e capabilă să găsească pentru noi mereu motive si explicații "raționale" pentru ceea ce facem și nu facem, pentru ceea ce suntem.
E o portiță de scăpare tentantă: de ce să facem mereu efortul de a fi mereu conștienți când putem avea încredere că totul va fi bine, că au grijă alții sa rezolve, că totul este voia lui Dumnezeu.
Și dacă totul se întâmplă doar cu voia lui Dumnezeu nouă nu ne rămâne decât să așteptăm să sperăm- să ne pice din cer.

Ne angajăm într-o activitate care din start ne-am putea da seama că nu duce nicăieri bun dar spunem că lasă...avem noi noroc să fie bine.

Și așa, din inconștiență, apar accidentele, conflictele, despărțirile,dezamagirile, decepțiile - permitem oamenilor care fac rău să intre peste noi și să ne stăpânească viața, să ne subjuge mai direct sau mai subtil.
Sau jucăm rolul celui care face rău găsindu-și scuze: ce să fac? mai greșesc câteodată "omul este supus greșelii".

Și dacă e in regulă sa greșim o dată e in regulă si data viitoare, încă o dată și încă o dată.

Dezamăgirile nu pot apărea decât dacă ne amăgim, dacă ne păcălim pe noi înșine.
Este oare mai bine să-i ascunzi unui om bolnav de cancer realitatea stării lui de frică să nu-l deranjam?
Este oare mai bine să-i ascundem unui om care înseamnă mult pentru noi faptul că ne deranjează ceva sau că nu mai simțim nimic pentru el?
... să nu vrem sa știm că noi nu suntem așa cum credem ca suntem sau că alții nu sunt așa cum credem că sunt?
... să ne ascundem gandurile, părerile,realitatea în care trăim, întreaga viață lumii?
Este mai bine oare să construim prin minciună o lume ce trăiește in iluzie și nu mai știe care este realitatea pentru ca fiecare dintre noi o evităm și o ascundem constant?

Nu ne folosește într-adevăr la nimic să ne tragem cu pumnii în cap și să ne lamentăm continuu - să adoptam poziția păcătosului care se martirizeaza, se sacrifică și se auto flageleaza pentru ceea ce a făcut - pentru greșeli, minciuni pentru "iertarea păcatelor".

Dar nici să ne părăsim vigilența - locul de cârmuire in viața noastră.
Degeaba ne bazăm pe speranță chiar dacă : Dumnezeu ne dă, dar totuși nu ne pune în traistă.

Optimistul pe de altă parte se ghidează după principiul "optim-ului" - este conștient de tot ceea ce se in întâmplă cu el și in jurul lui. El nu își pierde vigilența, realismul, discernământul.

Vede care sunt posibilitățile cele mai bune în realizarea a ceea ce este necesar pentru el si ceilalți să facă.
Își da seamă acolo unde încearcă și vede că se dă continuu cu capul de un zid și atunci caută să realizeze de ce nu a mers, ce poate face mai bine și încearcă o altă variantă. In caz contrar știe când să se oprească, să renunțe si merge mai departe acolo unde vede ca poate construi ceva- realizează că nu are rost să își irosească energia acolo unde nu există rezultate.

Unitatea lui de măsură în tot rămâne în continuare sufletul care îi comunică mereu prin simțire, prin sensibilitate și conștiința care fiind mereu trează discerne și știe ce are de făcut.
Are încredere in el și in Dumnezeu, este atent la ghidarile Lui, la sfaturi, atenționări și le urmează cu multă credință.

Nici chiar Dumnezeu nu "gândește pozitiv" căci el empatizează cu întreaga noastră ființă și știe chiar mai bine decât noi care sunt urmările în timp ale unor atitudini,acțiuni ale noastre.
Dumnezeu ne iubește așa de mult încât nu poate fi detașat când vede că suferim și provoacăm suferință prin inconștiență.
Știe într-adevăr că putem mai mult, crede în potențialul nostru și încearcă prin îngeri să ne facă conștienți de ceea ce putem face mai bine dar totuși nu ne poate băga pe gât.

Prin urmare chiar și Dumnezeu se întristează când nu ne e bine pentru că știe ce lume minunată am putea crea împreună cu El și ce fericiți am putea fi dacă am alege să fim treji cu toată ființa noastră și să ne urmăm ghidul interior, acela adevărat.