DUMNEZEU NE-A CREAT FUNDAMENTAL PĂCĂTOȘI?

Dumnezeu ne-a creat din dorința de a avea cui să se dăruiască și să-i ofere bucuria de a crea împreună cu El. 

Existând doar pentru Sine s-a simțit singur, a simțit că Creația Sa nu își găsește rostul cu adevărat fără să o împartă cu cineva, altcineva decât cu Sine. 

... cineva care să aibe libertatea de a face propriile alegeri, de a avea propriile percepții, bucurii, realizări etc

De aceea ne-a creat pe noi ființe cu libertatea totală de a ne bucura în felul nostru de tot ceea ce este El. 

Ne-a dat liberul arbitru în primul rând pentru a ne da posibilitatea de a  experimenta și pentru a putea crea așa cum simțim , căci Dumnezeu se îmbogățește și învață  și din experiențele noastre.

Liberul arbitru pe care ni l-a dat nu este  ca un fel de capcană pentru a ne supune riscului de a greși, punându-ne cumva în situația de a alege mereu între El și suferința/demonii/iadul. 

 Nu am fost creați pentru a ne lupta veșnic cu noi înșine, cu tendințele noastre și tentațiile lumii.  

Dacă Dumnezeu ne-a creat de la început "după chipul și asemănarea Lui", cu gânduri curate, cu entuziasm și dorința de a-Și împărți existența cu noi - atunci asta înseamnă că a avut încă de la început încredere în noi că putem să facem numai bine. 

Dumnezeu nu și-a dorit niciodată să ne provoace, să se joace cu noi tentându-ne cu "merele interzise" pentru a vedea El cât suntem de demni de "împărăția cerurilor". 

Un părinte cu adevărat bun și care are dorințe creatoare în relație cu copii săi nu face așa ceva niciodată. 

Este ca și cum Dumnezeu s-ar nega pe Sine suspectându-ne mereu pe noi , propria Sa Creație, că am fi incapabili de a nu greși.

Dumnezeu și-a dorit în primul rând să ne dea posibilitatea de a scoate tot ce este mai bun din noi, căci fiecare avem în spiritul nostru câte ceva bun din Spiritul Lui , care merită  folosit pentru a crea ceva bun. 

Acesta este SINGURUL Său scop în relație cu noi - să ne ajute să "scoatem la lumină" tot ce e bun din noi în tot ceea ce facem în relațiile dintre noi. 

A avut toată încrederea că putem face o mulțime de lucruri bune, care mai de care mai originale și mai creative.

 El ne poate fi un bun susținător, ghid și partener discret în manifestarea dorințelor noastre pozitive. 

Nu suntem deloc un fel de mijloc de a-Și demonstra cât este de mare și atotputernic în comparație cu  micimea, slăbiciunile și păcatele noastre, ba chiar și-ar dori să ne vadă puternici și stăpâni pe noi înșine, pe viața noastră. 

Prin urmare nu există nici un fel de păcat originar, nu există niște rădăcini ale răului în firea umană care să ne guverneze și să ne influențeze viețile decisiv.

... Și nici Dumnezeu nu a creat ființe malefice denumite de noi "demoni" pentru a ne ispiti, pentru că nimic rău nu se poate naște din Spiritul Lui. 

Nu cărăm în spate povara greșelilor unor așa ziși părinți originari, care nu s-au putut abține să nu o dea în bară.

Nu trăim pentru a ne ispăși și pentru a ne spăla niște păcate ale noastre și cu atât mai puțin ale altora. (și nici Iisus nu a murit pe cruce pentru păcatele noastre) 

Greșelile pe care le-am făcut au apărut pe parcurs datorită simplului fapt că nu ne-am mai folosit în sens pozitiv calitățile divine iar singura dorință a Lui și a spiritului nostru este aceea de a ne reechilibra, de a ne ajuta să devenim din nou mai conștienți, mai sensibili, mai compasivi, mai înțelepți șamd așa cum am fost când ne-am născut din El. 

Acesta este în primul rând motivul pentru care este importantă corectarea tendințelor negative pe care le-am dezvoltat în timp- să ajungem să ne putem împlini din nou rostul pentru care am fost creați fără impedimente și încetiniri.

Credința în faptul că ar exista în ființa noastră niște rădăcini ale vreunui păcat nu face decât să ne scape de responsabilitatea propriilor noastre fapte, crezând că ne stă oricum în fire să greșim, am zice "că este omenește" 

 În cazul ăsta, singura noastră datorie ar fi să ne dăm pe lângă Dumnezeu de câte ori facem ceva nepotrivit, să-i obținem iertarea folosindu-ne de tot felul de rugăciuni, acatiste și alte mijloace prin care ne imaginăm că Îi putem recâștiga mulțumirea și bunăvoința. 

Dumnezeu are oricum bunăvoință mereu indiferent de situație , nu ne întoarce spatele orice ar fi, mereu ne oferă posibilitatea de a  reveni la sentimente și motivații mai bune - numai să ne dorim noi în mod sincer să o facem. 

Iar mulțumirea Lui nu stă în tot ceea ce zicem, în faptul că Îl lăudăm, Îl preaslăvim și Îi mulțumim pentru ceea ce ne oferă, în rugăciuni, ofrande etc ci mai degrabă L-am putea mulțumi prin fapte, prin faptul că am ajunge să facem ceva bun și prin starea cu adevărat bună a ființei noastre. 

Mulțumirea Lui nu este una egoistă, nu își dorește să ne țină sub control ci mai degrabă s-ar bucura în primul rând pentru noi să ne vadă că ne îndreptăm singuri într-o direcție bună,dându-ne singuri seama de ce nu ne este bine și să reușim într-un final să fim bine și să facem bine. 

Este trist să avem nevoie de frică,de amenințări, de ceva sau cineva care să ne împingă de la spate, de un imaginar Dumnezeu dur și disciplinator pentru a nu mai greși și respectiv pentru a face ceva bun, deși El nu a făcut niciodată și nici nu va face vreodată asta cu noi. 

Mijloacele iluzorii prin care credem că putem ține sub control ceea ce scârțâie în viața noastră nu face decât să ne mențină într-o nefericită stare de auto-amăgire, căci pe El oricum nu Îl putem păcăli. 

Poate dacă am conștientiza în mod firesc cât de multe lucruri bune am putea face și cât de mult pierdem nevalorificându-ne calitățile, oportunitățile pe care Dumnezeu ni le oferă pentru a crea,a ne exprima, îmbogăți și îmbunătăți existența, s-ar trezi poate în noi bucuria de a trăi, dorințele pozitive și simțul responsabilității. 

Ne-am da seama în mod firesc, fără să fim forțați de împrejurări nefericite, ce greșim, care este impactul pe care îl au acțiunile noastre, în așa fel încât nici nu ne-ar mai veni să repetăm greșelile și nici nu le-am mai vedea rostul. 

Nu ne-am mai considera mici, păcătoși și neputincioși pentru că am ști care ne este rostul, extraordinarul nostru potențial și că Dumnezeu ne ghidează, ne susține și ne ocrotește atâta timp cât îl folosim bine. 

Ne-am da seama ce bine ne-ar fi pe drumul nostru cel bun și nu ne-am mai dori să mai trecem pe unde am fost și am găsit indiferență, inconștiență și alți factori aducători de suferință. 

Așa încât, în mod normal nu am mai avea nevoie de "credințe cârjă" care să ne justifice greșelile, să ne susțină pasivitatea și să ne scutească de responsabilitate, cum este credința că am purta povara unui așa zis păcat originar din care se trag toate relele omenirii. 

Viața nu este o povară sau o obligație iar Dumnezeu nu ne este nici pe departe dușman. 

Niciodată nu ne va arunca pradă tentațiilor și suferințelor ca să ne testeze, deoarece dorințele Lui în ceea ce ne privește sunt curate și nu se concentrează pe eventualele noastre slăbiciuni și neputințe, ci mai degrabă pe potențialul nostru și pe importanța valorificării lui pentru că doar așa putem fi cu adevărat împliniți și noi, și El.