PUTEM FI CU ADEVĂRAT BINE DOAR PRIN NOI ÎNȘINE, INDEPENDENT DE CEILALȚI ?
ESTE DUMNEZEU BINE PRIN EL ÎNSUȘI, INDEPENDENT DE NOI ?
Dumnezeu ne-a "adus pe lume" ca spirite independente capabile să ia propriile decizii pentru a-și împărți existența și Creația cu altcineva decât cu Sine.
Și cu toate că de-a lungul existenței noastre ca omenire L-am ignorat, am involuat dpdv spiritual și ne-am făcut mult rău unii altora și Creației Lui(Natura), Dumnezeu nu a renunțat la noi și nici nu și-a închis sufletul față de noi, chiar dacă noi ne-am închis față de El atât cu sufletul cât și cu conștiința. (căci de aceea ni se pare acum dificil și ciudat să comunicăm direct cu El, să fim receptivi la mesajele Lui)
În ciuda stării noastre spirituale Dumnezeu nu s-a simțit niciodată dezamăgit de noi deoarece nu a avut niciodată pretenții și așteptări de la noi ci doar dorința de a ne vedea că suntem mai bine.
Deși face în mod constant tot ce poate pentru a ne ajuta să fim mai bine iar eforturile Lui nu se concretizează prea des în reușite , din partea Lui Dumnezeu NU vom simți NICIODATĂ sentimente de resemnare, oboseală, renunțare, nerăbdare, indignare, revoltă, furie, deznădejde, exasperare.
Nici măcar Dumnezeu nu pretinde despre Sine că le știe pe toate(nici măcar în raport cu noi) și de aceea este mereu dispus să învețe din propria experiență în relație cu noi, mereu caută soluții mai bune și mai eficiente de a ne ajuta.
Deși nu este niciodată vinovat pentru eșecurile noastre(căci suntem ființe libere responsabile de propriile acțiuni) , Dumnezeu le simte ca pe propriile Lui eșecuri, suferințe, neputințe și de aceea singurul sentiment pe care îl vom simți din partea Lui este acela de tristețe - că nu a reușit să facă mai mult și că îi pare rău că nu suntem bine.
Noi oamenii, dacă ne-am deschide și folosi sufletul și conștiința în relațiile dintre noi așa cum o face El față de noi , ne-am trata unii pe alții așa cum ne tratează El pe noi.
Noi însă avem tot felul de pretenții și așteptări unii față de alții și suntem mai puțin dispuși să ne ajutăm reciproc să fim mai bine, să ne asumăm eșecurile unii față de alții, ci ne gândim mai mult la cum să ne fie nouă personal "mai bine".
De aceea ne este teamă să ne apropiem sufletește față de alte persoane pentru a nu risca să avem de suferit, să fim "folosiți", să fim "dezamăgiți".
Astfel ne închidem sufletul și nici atunci când Dumnezeu reușește să aducă în preajma noastră cele mai potrivite persoane pentru noi, nu le mai simțim, nu le observăm și nu le mai dăm atenție.
Atunci când ne închidem sufletul și conștiința față de lume nimeni nu ni se mai pare suficient de bun pentru noi, deși cu siguranță că nici noi nu suntem perfecți și nu știm/putem să le facem pe toate.
Însă atunci când ne îndepărtăm de realitate în legătură cu noi înșine și cu ceilalți avem într-adevăr șanse mari de a fi dezamăgiți în relațiile cu ceilalți , pentru că tot noi ne amăgim singuri că suntem mai buni decât suntem sau că ceilalți sunt mai buni decât sunt, că ceilalți sunt altfel decât sunt în realitate sau că "ar trebui" să fie într-un anume fel gândit de noi nerealist.
Ne amăgim că putem face mai mult decât putem și deci că merităm mai mult sau că suntem neputincioși, că nu putem să fim mai buni decât suntem și deci că suntem nemerituoși.
Ne amăgim că neputințele și eșecurile celor apropiați nouă nu ne privesc deloc sau că cei apropiați sunt total responsabili de propriile neputințe și eșecuri.
Fiind nereceptivi la starea și nevoile celorlalți și având așteptări rigide în legătură cu felul în care ar trebui să fie oamenii cu care intrăm în contact avem tendința de a nu le vedea nici adevăratele lor calități, altele poate decât cele așteptate de noi și nici adevăratele lor slăbiciuni - iar de aici se nasc și dezamăgirile.
Așteptările față de alții ne încurajează să credem că este mai bine să fim total independenți, adică să ne izolăm, iar această percepție asupra unei independențe duse la extrem ne ține la distanță dpdv spiritual față de alți oameni, chiar dacă intrăm zilnic în contact cu multe persoane.
Ținând neapărat să fim "total independenți" nu ne dorim experiențe comune cu ei, nu ne dorim să trăim împreună cu ei, să simțim împreună cu ei, să ne împărtășim sentimentele, gândurile, experiențele mai bune și mai rele.
Credem că legăturile cu ceilalți ne limitează libertatea, că nu mai putem să facem tot ce vrem noi (chiar dacă nu întotdeauna tot ce vrem să facem este cu adevărat bun nici măcar pentru noi) deoarece a fi împreună cu alți oameni presupune în mod firesc să le dăruim și noi din ceea ce suntem/știm/avem ca ființe spiritual-umane, iar noi nu suntem prea des dispuși să o facem din păcate căci nu ne dăm seama că dăruirea de sine ne face bine în primul rând nouă înșine.
În cele din urmă obiceiul de a evita contactele sufletești la care ne aduc astfel de gânduri și atitudini ne fac sufletul să se închidă și să sufere mult mai mult decât atunci când alegem să mai și riscăm deschizându-ne față de ceilalți , păstrând în același timp contactul cu adevărul și încercând să fim mai buni în relațiile cu ceilalți, cu mai puține pretenții și așteptări nerealiste.
Învățând de la Dumnezeu, de la felul în care ne tratează El pe noi putem concluziona că atașamentele sufletești nu sunt o greșeală, o slăbiciune atâta timp cât nu ne amăgim și nu avem așteptări nerealiste de la cei față de care suntem atașați.
Prin urmare , deși uneori poate ni se pare distant și neimplicat, Dumnezeu este profund atașat de noi, trăiește împreună cu noi și ne împărtășește atât bucuriile și reușitele cât și tristețile, eșecurile și neputințele.
Binele sau mai puțin binele nostru îL simte ca pe binele sau mai puțin binele Lui.
Fiind creați "după chipul și asemănarea Lui" și noi putem fi la fel unii cu alții dacă ne deschidem și dacă mai renunțăm la temeri, așteptări, condiționări și pretenții.
Indiferent cât de independenți încercăm să fim, nu suntem niciodată total independenți unii față de alții, totdeauna binele sau mai puțin binele nostru depinde de al celorlalți și invers, binele/mai puțin binele altora depinde de al nostru (conform principiului divin al unității, corespondenței, egalității, cauzei și efectului)
Suntem tot timpul și în toate situațiile total responsabili unii de alții - sau altfel spus suntem în starea în care suntem la nivel individual și colectiv datorită a tot ce facem sau nu facem unii în raport cu alții.
Tot ceea ce avem posibilitatea și capacitatea de a face, simți, înțelege și cunoaște se datorează ajutorului pe care ni-l acordăm sau nu unii altora.
De aceea atunci când ne izolăm de Dumnezeu și unii de alții în simțire, înțelegere și acțiune suntem de fapt mai vulnerabili, mai neputincioși, mai nefericiți, mai săraci și mai limitați în simțire, cunoaștere și acțiune de propria noastră capacitate individuală limitată.
Însă atunci când suntem noi înșine ca spirite și suntem cu adevărat împreună - trup, suflet și conștiință - suntem mai puternici, mai bogați, mai fericiți, avem mai multă libertate de gândire, simțire și acțiune. (și nu mai puțină așa cum suntem tentați să credem)
Fie că alegem să ne deschidem și să dăruim în relație cu niște oameni mai puțin cunoscuți sau cu partenerul/a de viață, cu proprii copii, cu părinții, cu prietenii, partenerii de lucru sau cu orice alți oameni, experiențele trăite în comun și schimbul reciproc de idei, sentimente , realizări este important pentru bunăstarea și dezvoltarea spiritului nostru - a sufletului și conștiinței noastre.
DESPRE SERAFIMI ȘI SUFLETUL DIVIN 
DESPRE ARHANGHELUL SAMUEL, ÎNGERUL SUFLETULUI DESPRE PRINCIPIILE DIVINE 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu